nu știu dacă se înțelege, dar Ona e puternică

Ona e deșteaptă,

nu poate să doarmă somnul,

așa că își păcălește ceasul și

își sufocă noaptea de-un ștreang tăios

făcut din ochiuri albastre de apă.

îi picură câțiva fulgi de jivină pe gât,

dar își retrage venele în pântec.

nu, în iarna asta nu mai naște sălbăticii.

Nu poartă nimic pe dedesubt,

decât o insomnie groasă care ține de cald

și-un lanț lung legat de toate gardurile

de pe unde a ales ciorile cele mai negre.

Mâinile le are goale și rânced-albite,

le freacă de tâmple și evită contactul cu ochii,

știe doar prea bine că n-are după ce șterge.

le bagă apoi în păr, dar părul ei zbiară,

fiecare fir e ocupat cu câte un gând

și n-au de gand sa fie aruncate-n strada.

Ona caută oglinda, dar nu-l găsește.

Încearcă să-și amintească pentru ce s-a iubit

și vrea să află dacă se mai poate iubi

în continuare, fără să se mai vadă.

găsește o bucată de sticlă și o rază,

se sperie și-și despică visarea...

necunoscuta de acolo râde perfid.

N-are rost. Nu, n-are.

Aș vrea să mă culc, își zice.

Alege o ureche pentru asta

și-și face cruce cu sperieturile trase.

nimic n-o poate convinge să nu mai creadă.

ea știe prea bine să scoată aerul pe fereastră

și să-și dreseze poftele să se sprijine de cui

la fel de bine cum poate să-și miște tălpile

din pocnet de degete, rupere de piept,

să înainteze astfel departe de întoarcere.

nu simplu

nu vreau.

azi nu vreau să mă cauți.

nu vreau să îmi spui

nu vreau nimic de la tine,

vreau să-mi dai nimicul,

cevaul are un nume

și eu nu știu să îl strig

așa că țip

nu, nu vreau.

nu vreau să te aud,

mi-e groază să mă aud,

nu vreau să te simt,

nu mă pot obișnui cu mine,

mi-e mult prea greu

să mă accept,să mă văd

față în față.

te rog.

acum nu,

nu mă căuta,

nu-mi cere să te ascult,

nu-mi cere să zâmbesc,

nu-mi cere să pot

pentru că nu vreau.

mi-e bine așa,

mi-e bine fără.

PS: ninge.ninge fără nicio remușcare, ninge ca-ntr-o știu prea bine care zi dintr-o știu eu bine care iarnă.iar eu aici nu mai am loc de atâta zăpadă...aici nu troienește timpul meu. timpul meu e topit în irecuperabil.

înșirate

albul nopților de zăpadă nu e insomniac.
ninge.
atât.
ăsta e restul împărțirii la zero
și asta sunt eu,
care dau mereu cu virgulă.


m-am găsit în sfârșit
și...
nu sunt la mine.

nu mă dă decât la pachet.
eu nu am ce face cu doi...

Photo: by Felicia Simion
Model : Zor de Zi

și zic pas,
mă las.

evadez din libertate,
pustiul nu are limite
și nisipul nicio șoaptă...
n-am nevoie de umbre
ca să-mi spună despre soare
pe unde umblă și de ce...
clepsidrele nu au timp,
nesfârșitul e sechestrat
pe undeva,dar momentan
calea spre el nu e dalată...

o să uit despre mine toate amintirile care
mi-ar putea vorbi de străinătate.
sunt un sens fără noimă
și-un oftat insuflat,
sunt prinsă în jocul propriei puteri.

bla bla bla etc

stare fără prefață, fără prefix. nu știu să te fi mai căutat vreodată în altă parte decât acolo unde știam exact că nu ești. m-am ferit să scot la lumină întunericul și-am gustat câte puțin din fiecare sunet pe care mi l-ai suflat în gene ca pe vânt. n-am avut nimic mai bun de trențe decât sufletul și cu ăla am șters tot praful de pe toate mobilele de fețe ce-mi înghesuiau retina. n-am putut să mă hotărăsc dacă să urlu din propriul meu verde obscur sau din albastrul tău și mai nebun. mă enervează la culme când nu găsesc rostul, dar știu că lucrurilor li se întâmplă prea des să aibe sens fără ca noi să trebuiască să îl știm. ceea ce mi se pare inutil este să fac poliloghie aici când nu am nimic consistent de spus. fac un pas...mișc un deget,apăs o tastă, îmi place joaaaacaaaa. problema cu oamenii ăstia e că nu iau jocurile în serios. Big mistake! NU ȘTIȚI CE PIERDEȚI când nu vă angajați să pierdeți.

în momentul ăsta nu îmi pasă. nu îmi va păsa nici în momentul posterior acestui posterior moment al anteriorului, nu-mi va păsa nicicând pentru că ar fi prea banal și ineficient să-mi pese. îmi pasă fix cu mult mai mult atunci când spun că nu-mi pasă. îmi pasă până la epuizare și nicicând îndeajuns. dar nu nu nu și semnul exclamării.

îmi pun obloane la degete ca să nu se vadă când strâng pumnul și schimb liniile din palmă în favoarea mea. cred că am pus câteva piedici de gând puterii tale de a-ți aminti să mă uiți. și-mi pare rău încă de acum că nu-mi va părea rău atunci când va fi să fie rău. nu urmăresc să am vreo scuză, la fel de natural precum n-am urmărit să rămân fără ale tale. dacă ajungi din întâmplare să răstorni situația, anunță-mă te rog să plâng un pic că va trebui să-ți părăsesc trecutul pentru un viitor mai incitant, așa de complezență. o să știu să fiu cumva, în felul meu, prezentă. și-am să te conving chiar să mă urăști, de-o fi să fie, tot în felul meu. mai e vreme, mai e vreme să mă consum din nimic cu atâta energie și putere .

et-cetera e "un cuvânt" frumos. bun pentru tot atunci când ți-e groază să apuci să-l spui întreg, bun ca să enumeri balivernele până la capăt atunci când nu ai habar unde se pune cu adevărat PUNCTUL.

nu sună așa cum se aude

nu știu să iau sfârșiturile de la capăt.

nu mă încurc în ordine
cuvântul ăsta mă sperie mai tare ca ziua
mai puțin ca noaptea ,
la fel de mult ca tine.

poți să verifici că de când ai plecat
n-am respirat nicio lună cu toate stelele,
a rămas mereu câte o spoială de cer
cu care îmi mânjeam perna
și speriam diminețile de plâns.

au fost mereu jumătăți de drum,
dar ele nu duceau la tine,
iar asta m-a determinat să uit
toate câte mi-ai ajuns.

vreau să nu ne avem,
nu ne putem păstra intacți-
unul din noi moare dacă
celălalt poate supraviețui fără.

nu știu să pot nici măcar acum
să mă gândesc la tine fără ca
totul să înceapă să ningă
și să-ncremenească în albastru.

tot al meu

sâmbătă a fost ziua în care vântul mă mătura de pe stradă
sâmbătă a fost ziua în care îmi imaginam oamenii distorsionați de rafale și pociți la față și mă gândeam ce furtuni provocăm noi aici jos, de ne spulberăm și mutilăm sufletele.
sâmbătă a fost ziua când nu se știa încotro trebuie să curgă lacrimile mele.
sâmbătă a fost centrifugală.
și nu reușeam să mă adun.
sâmbătă m-am fărâmat și-am învățat încă o dată să mă iau de la capăt.
de fapt făceam asta în fiecare zi, pe un sens sau altul- uneori pe mijlocul drumului.

duminică am învățat să înghit
și să îmi suflu nasul. crescusem mare. m-am împlinit

sufletele nu ies din piept , sub nicio formă...de figură de stil.

iar luni, absurd.
azi văd lumea ca un corp. un corp acoperit de buricuri. buricuri ale pământului. buricuri care au ochi și se chinuiesc să și-i scoată, unele altora. buricuri care vor să-și facă sisteme solare și galaxii care să graviteze prin preajmă. buricuri îndrăznețe, aș zice eu. buricuri care nu au nicio greutate, buricuri de suprafață. o gură de canal înfundată, dar care poate să spurce cîteva cuvinte așa, la suprafață. buricuri cre nu amintesc decât de rămășițe...și de viață la un moment dat.
cine s-ar angaja să scoată toate bubele astea de pe lume?


mâine e marți.
zi de tot ce vreau să pot.

nu.nu mă mai atinge de mult ceea ce îi lovește pe alții.

presupun că refulare

postsinaptic conclusiv.
un singur pocnet de degete declanșează o serie de evenimente cărora le pierzi firul.
lipsa de control degenerează în panică, iar panica e dovada clară că te-ai abandonat ție însuți, renegându-ți tot sprijinul lateral.
să țipi aerul pentru că nu mai îți iese nimic altceva din gură.

și nu vreau să trec peste, vreau să ajung direct după acel PESTE.

irelevant pare să fie cuvântul de ordine. de parcă tot ce ar fi părut să conteze se reduce la nulitate, de parcă tot ce se idealiza se traduce în realizabil nesatisfăcător.
nu știu de ce mai încercăm să cântărim lucruri care nu au măsură
și nu pricep de ce ne încăpățânăm să facem apel la obiectivitate când obiectul nostru, de ale cărui circumstanțe facem ușor abstracție, se transformă într-un subiect mult prea puternic...și de aici apare irezistibila și fireasca tendință de a filtra totul prin propria persoană înainte de a pune verdictul. eu una am o profundă simpatie pentru sentințe și o pasiune bivalentă pentru adevăr, spun bivalentă pentru că exostă un adevăr exterior mie și propriul meu adevăr interior cu care întrețin o relație cel puțin anevoioasă.

Cele mai mare înverșunări se dovedesc a fi de multe ori inutile și perisabile...ca să întreții agresivitatea și pornirile represive e necesară o doză suplimentară de energie celei pe care în mod normal ai aloca-o unei determinări bine puse la punct de-o ambiție strunită.
Mecanisme psihologice menite să rulăm pe timp nelimitat și distanțe astronomice...niște rotițe zimțate proiectate să perpetueze o mișcare involuntară pe care să o inducă voinței primare pe care o deținem...

Niște complexități banale care dau calculele peste cap din cauza unor supraexagerări furnizate de afecte. Mi-e mult prea teamă că anvergura lumii e dată doar de o iluzie și o încăpățânare de a amplifica nimicul. E trist că am secătuit și consumat atâtea , iar esența continuă să se disipe...să fie ca și cum n-a existat vreodată.

negativism?
privire obturată temporar. dizabilitate prelungită a funcțiilor senzitive.









PS: să fi spectator la o piesă în care scaunele sunt pe scenă și reflectoarele direcționate spre sală. în ale cui picioare ar sta pantofii actorilor?
viața disimulată atrage, dar numai cea adevărată cucerește.

oximoron

n-avea decât ochi care jefuiau întunericul de groază
și-un fel aparte de a apăsa pe cuvinte
cu o sălbăticie a buzelor neținută în frâu
de niciun sărut.


jupuia roșul din ruj, de pe unghii, din trup
și-o iubea din instinct, până-n transparență.
o tremura printre degete ,dar fără de palme
și-o mătura de pe vârfuri desprinse
până-n pântece sătule de noapte,
întotdeauna după ce oasele
erau mutate din loc.

încă de atunci e acum

culegerea fructului oprit,
nescăparea de frica cea mai mare,
obsesia pentru pânzele albe
și puzderia de stele...
încâlcitură de dezastru afectiv.

câteva răsturnări și restrângeri,
libertate stâlcită, gust denigrat,
iar scârțâie o placă stricată,
iar am dor de ducă pe-o sâmbătă.

cât tu sunt eu, îmi vine acum ușor a crede,
dar înțeleg că nu vei fi de ajuns
nicicând,
iar asta mă oprește să m-arunc.

de partea asta a baricadelor,
războiul cu tine nu provoacă pierderi.

particular neclasat

te-am inventat privindu-te,
băgând de seamă că inexistenţa ta
nu mi-e benefică...

sărută-mă încet că trece..

şi apoi urlă-mi în spasme
tot netrecutul din mine!

nu rămâne nimic în picioare
din tot ce am putut fi,
doar ochii mei de pisică verde
care fac risipă de vieţi
şi care nu cred în ce spun.

jur stâlcit că pieptul meu
nu mai creşte lângă vipere
şi că piatra aia dinăuntru
are grimase de om
şi bătăi regulate de timp.
singurul impediment este că
uneori uit să durez
chiar dacă ţin...

tu, umblă-ţi pe cale,
în pas deşănţat şi ia-ţi o busolă!
vei vedea atunci câte norduri
mi-am călcat pe suflet
ca să mă reprim în răsărit.