" imi parea rau pentru ceea ce aveam de facut.pentru ceea ce stiam ca se va intampla.dar,trebuia sa o fac.I-am vazut silueta minunata strecurandu-se la cativa metri de locul in care stateam ascuns,protejat de intuneric.Ce frumoasa era...Am strans cu putere cutitul in mana,dorindu-mi sa fiu,oriunde in alta parte si,numai acolo,nu.Chiar si in iad...dar,ce prostii spun...sunt in iad,pregatit sa fac ceva ce numai in iad este acceptat.M-am strecurat usor,in spatele ei,ascunzandu-ma dupa cate un zid.Trebuie sa o fac...,mi-am spus si,cand am fost in spatele ei,am ridicat cutitul sa i-l infig in ceafa.Brusc,s-a intors si arborand un zambet angelic,m-a intrebat:--hei,vrei sa ma inviti la o cafea?"
atunci mi-am spus în sinea mea"nu eşti în stare de aşa ceva,nu poţi,e mai presus decât tine...". Faptul că mă privea atât de senin şi deloc cu teamă mă făcea să-mi simt brusc toate intenţiile amorţite undeva prin vertebre şi incapabile să devină fapte...Stăteam în faţa celei mai minunate făpturi şi mă întrebam ce fel de vrajă ciudată sau tehnică de imobilizare foloseşte ca să mă trântească la pământ în halul ăla fără nici măcar a mă atinge - da...nu ştiam pe atunci că i se spune dragoste.
-Morţii tac,dar criminalii pot vorbi...nu am dreptul nici măcar la atât?
-Ce faci?Ar trebui să ţipi...sau să fugi...nu te aperi?
-Da...interesante alternative.Adevărul e că aş şi avea unde fugi în pustiul ăsta şi tu nici măcar nu m-ai putea ajunge şi toată ţipenia de om m-ar auzi când aş ţipa. Propune şi tu variante rezonabile!
-Ştii, ai cam mult curaj şi demnitate pentru un om care îşi găseşte sfârşitul aşa.
-Tu chiar crezi că sfârşitul meu e ăsta?
Aşdar mă simţea...îşi dădea seama cum incertitudinea mă cuprinde şi îmi înceţoşează mişcările.Nu puteam pricepe ce are în cap şi ce poate urma în secunda imediat următoare...cum se va termina totul.
-Tu de fapt ce ai de gând? o întreb aproape bâlbâindu-mă,de parcă eu aş fi fost cel care urma să fie ucis.
-Hmm, vezi tu...am aşa o curiozitate probabil morbidă înainte să îmi cedez duhul în mâinile tale,e simplu:vreau să aflu cum de a ezitat în ultima clipă lama acestui cuţit îndelung ascuţită să verse sângele meu...şi mai vreau să ştiu, desigur ,cât aş mai putea-o întârzia.
Modulaţiile vocii ei,felul în care mă privea şi în care mă încercau ochii săi aprinşi din cap până în picioare de parcă ar fi vrut să afle în ce punct să apese ca să doară sau ca să mă fac să tresar, siguranţa buzelor roşii stins atunci când închegau cuvinte şi mai ales trupul ei ferm stabilit în asfaltul umed,toate astea mă dădeau peste cap şi îmi simţeam slăbiciunile,de care nu avusesem habar până atunci, prinse în capcană. Mi-era clar...:ea nu urma să fie victima mea,ci partenera mea în crimă.
. . .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu