e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.