trăiesc de ceva timp într-un memento mori. nu știu unde e coincidență, unde e maturitate, unde e teamă sau pur și simplu contact cu informația, dar totul mi-aduce aminte că sunt închisă într-o eterniate finită. știu că mă rotesc în jurul unui punct relativ, știu că îi zic moarte și că refuz să cred că e doar atât. realizez câte combinații posibile există pentru doar o secundă din timpul meu ireversibil. ce uzat e conceptul de sumă nulă, dar parcă îi dau refresh zilnic în propriul meu algoritm. mă împart între ceea ce câștig și ceea ce pierd, mă adun și mă scad, mă risipesc, mă chibzuiesc, mă pun de-o parte, mă dau toată, mă creditez, mă trag pe sfoară. în principal, îmi coordonez propria rețea de cămătărie sentimentală. sunt propria mea jegmănitoare, propria mea samariteancă. sunt figura escrocului și chipul caritabilității. cred că am făcut ceva investiții neserioase la viața mea, dar am rămas pe plus. de aia profit uneori, de aia atunci când mă las pierdută, o fac pentru senzația nouă. Daaarrr...să revenim la deadlineul final. Da. umblu cu moartea în tandem de la o vreme. nu, nu la modul lugubru, depresiv, bacovian, mai știu eu ce. Sunt din contră, exagerat cel mai fericit dintre pământeni. doar că adulmec invizbilitatea unui sfârșit și mă îmbăt cu apa tulbure a prezentului. Am devenit atât de ahtiată de prezent că uneori închid ochii și nu îi pot da contur zilei de mâine. Nici nu mă sperie că nu ar mai fi un mâine, dar mi-ar plăcea să existe. Mi-ar plăcea pentru că las, forțat, multe pe mâine. nu mi-am sincronizat toate poveștile la timp, am trăiri planificate într-un viitor mai accesibil. am amânat multe, am pus pe HOLD diverse apeluri ale destinului. într-un fel, e evident că am desconsiderat ceea ce știe și cea mai neșlefuită țață din piața cu flori : viața e scurtă.
Însă acum, acum mi-am apucat frâiele și mân. Știu că am ceva de făcut cu tot ce e al meu sau vreau să fie, știu că posed doar ceea ce trăiesc sau fac să se întâmple și sunt lacomă, îmi doresc cât mai multe achiziții.
Memento mori ... reconjug sentimentele la timpul prezent și timpul lui "o fi să fie" îl scot din uz. dacă e să fie, să fie acum, cât mai acum, pentru că mâine...mâine pot să nu mai fiu eu.
"Da. umblu cu moartea în tandem de la o vreme. nu, nu la modul lugubru, depresiv, bacovian, mai știu eu ce. Sunt din contră, exagerat cel mai fericit dintre pământeni. doar că adulmec invizbilitatea unui sfârșit și mă îmbăt cu apa tulbure a prezentului. Am devenit atât de ahtiată de prezent că uneori închid ochii și nu îi pot da contur zilei de mâine."
RăspundețiȘtergeremi-am adus aminte de asta, sper sa citesti cand ai timp:
"Trăirea sub dimensiunea amplă a timpului face din orice act al vieţii un element în succesiune, o verigă dintr-un lanţ, un aspect fragmentar şi simbolic; în ea, toate actele vieţii devin materiale de memorie, creându-se astfel o permanenţă inutilă a eului. Căci este inutil să simţi şi să ai conştiinţa permanenţei continuităţii eului, cu evoluţii de sentimente, cu progrese de aspiraţii şi cu adâncimi de regrete. Totul este să poţi fi total, fără să ai memorie. Şi aceasta nu e posibil decât prin realizarea integrală a fiecărui act de viaţă fără conştiinţa distanţei, fără perspectiva relativităţii lui în cadrul celorlalte acte. Vieţuirea absolută în clipă, ca supremă actualitate a vieţii individuale, ne poate duce la anularea memoriei şi la eliminarea deznădejdii de a trăi în timp. Să nu trăim momentele vieţii ca probleme, ci ca realizări absolute; să trăim în fiecare clipă ca şi cum am trăi ceva definitiv, fără început şi fără sfârşit. Niciodată să nu credem că începem ceva şi sfârşim ceva, ci viaţa noastră să fie ca o beţie de fiecare clipă, în care, fiind totali şi prezenţi, să nu avem ce uita şi să nu avem ce dori. Numai realizarea absolută în clipă ne poate scăpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului şi cu singurele cadavre ale viitorului. Fiind în fiecare moment total, n-ai ce arunca, deoarece nimic nu te apasă din afară, de la distanţă, ci rămâi ca o existenţă, ca o totalitate de existenţă, pentru care nici viaţa, nici moartea, nu mai pot avea o semnificaţie. Atunci te miri când ţi se spune că trăieşti, precum te miri când ţi se spune că mori." - nu-i mai scriu numele ca-l deduci
Mâine însăşi e o incertitudine, de aceea trebuie să o trăim pe astăzi cât putem. Să-l epuizăm pe acum.
RăspundețiȘtergere