"Chiar dacă totul ar fi vulgar, lumina zorilor nu poate fi. Ar trebui s-o privim zilnic ca să redevenim puri..." Emil Cioran

marți, 16 februarie 2010

că de nu s-ar povesti...

Dacă v-ar fi căzut şi vouă un ceas în cap cum mi s-a întâmplat mie astăzi,probabil aţi fi suferit de aceleaşi halucinaţii ca mine acum.


Având în vedere că eu nu am păţit nimic şi totuşi am făcut cioburi un cadran simpatic de sticlă ieftină,mă face să mă cred imună în faţa unui timp mult prea fragil şi totuşi blestemat.Nu degeaba ne izbim de timp din când în când,nu degeaba. De data asta nu am fost rănită,dar am un eveniment precedent în urma căruia au apărut efecte secundare.


Ţin minte o loviutură brutală de un destin întortocheat într-un cadran incomplet cu ace dereglate.Ştiu şi acum momentul în care secundarul m-a luat pe sus şi m-a azvârlit cât colo...am ajuns într-un Oz îndepărtat şi nici măcar nu eram Dorothy.Nu,ar fi fost drăguţ să vreau doar o întoarcere acasă.

eram un om de tinichea şi simţeam nevoia acută de o inimă în piept.Armura mea mă apăsa cu toată uşurinţa şi lucea sfredelitor la suprafaţă,în timp ce pe la încheieturi de gânduri şi interioruri întunecate ruginea sinistru.Pe lângă faptul că nicio temperatura terestră nu reuşea să-mi topească dorurile prinse în şuruburi ,mai era şi zgomotul ăla asurzitor de gol atunci când cineva îmi ciocănea pieptul. Povestea vrăjitorului nici nu o mai ştiam şi oricum nu credeam în minuni,dar mărşăluiam înspre nicăieri împreună cu alte sute de oameni de metal ca mine:unii erau din fier,alţii din aluminiu,alţii erau din pur nichel,eram o adunătură de elemente chimice din tabelul lui Mendeleev, o aramată puternică de-a vreunui conducător uitat de istorie, un morman de cutii opace fără conţinut ... pe margini păpuşi din paie se uitau cu gurile căscate la noi şi ne rugau să plângem ca să le speriem ciorile. Din când în când câte-un leu fricos ne strica formaţia,apoi dispărea de unde apăruse şi totul revenea la rutină,căci nimeni nu avea curajul să se împotrivească unor roboţei fără suflet.

Ca un bolnav de catalepsie strigam din străfundurile fiinţei.Vroiam să-i rog pe cei care îi întâlneam în cale să devină vrăjitori,să mă vindece,să ne vindece. Nu era greu,ne trebuiau unse doar închegăturile cu puţină dragoste fierbinte şi-apoi o jumătate de inimă dacă ni s-ar fi pus în spaţiul abisal din înăuntrul nostru,ne-am fi făcut şi noi oameni. simplu:oameni. fără nicio altă adiţie.


Cred că a doua rotire a secundarului m-a trezit la viaţă şi am scăpat de acest coşmar. Eram buimăcită şi mi-am verificat pieptul: se simţea o bătaie înăuntru şi am respirat liniştită. De atunci ,de fiecare dată mă uit în jurul meu şi când văd un om tinichea care plânge,mă duc şi îi ung încheieturile şi inima mi-o împart în mii de bucăţele ca să ajungă pentru fiecare şi în mod incredibil cu cât iau ma mult din ea,cu cât bate mai tare,deci pot să nu mă îngrijorez.



Categoric,aveţi grijă pe unde vă aşezaţi:timpul mai mereu ne ia prin surpindere!

2 comentarii:

  1. Absolut fabulos..
    Mi-a placut enorm post-ul tau !
    Te-ai izbit de timp la propriu..iar eu il caut de atata vreme si nimic..pierd timpul cautand timpul..

    Ca si subiect, "timpul" intotdeauna mi s-a parut unul dintre cele mai interesante si frustrante in acelasi timp..pentru ca, desi incerci cu greu sa-i gasesti o definitie, sa-l cataloghezi cumva, sa-i pui un ecuson, sa te apropii de el, sa incerci sa-l intelegi, sa ai impresia ca il poti controla..cu atat mai mult te indepartezi de el..

    Intotdeauna am avut impresia ca timpul este papusarul acela autoritar care trage sforile, care isi impune puterea, care se distreaza pe seama a miliarde de "robotei fara suflet", cum minunat ai spus tu mai sus..

    Tu esti un caz fericit pana la urma..pentru ca ai avut sufletul si bunavointa de a-ti imparti inima cu ceilalti..
    Gandeste-te la celelalte cazuri..la acei oameni care au devenit masinarii, care au uitat sa simta, care isi traiesc rutina si strictul necesar supravietuirii, care au uitat sa planga..care se minuneaza atunci cand vad 2 oameni imbratisandu-se si isi continua drumul spre suferinta pe care in nenorocirea situatiei..nu o mai pot simtii.
    Mai bine loviti de timp ( nu la propriu ) sau luati prin surprindere..decat niste psihopati uitati de timp..

    Vreau sa cred, sau mai bine zis, am nevoie sa cred.. ca in adancul fiecarui " robotel fara suflet " a mai ramas o farama de umanitate care arde de nerabdare sa iasa la suprafata..sa topeasca acel "zid metalic",
    cu iubire.
    Felicitari pentru acest post !
    Slava Domnului ca nu ai patit nimic !

    RăspundețiȘtergere