"eu mă micşorez"

Am vrut să te salvez de tine însuţi şi-am căzut pradă ghearelor îndreptate spre tine.
Cred că sunt prinsă bine în plasa unei absenţe ce mă strânge sălbatic în jurul pieptului. Când apuc să respir, mă-nec cu golul tranşat între mine şi exterior. Ştiu că ai fi sfârşit făcându-ţi ochii să scapete câte puţin din sufletul tău de păcat, dar te-am scutit înainte de vreme să-ţi fisurezi mândria.

Uite că eu mă plec adânc în faţa unui pahar de vin rămas din sticla cu etichetă coaptă în luna gerului. Pentru că vinul ăsta abia acum prinde gust, iar papilele mele acum se trezesc din amorţeli şi-ţi elucidează sărutul.

Asta e o proză eşuată şi o scrisoare pentru nimeni,chiar dacă nimeniul poartă numele tău şi tu nu eşti totuşi un nimeni. Dacă tot îmi respingeai tu poemele din lipsa ta de expiraţie, îţi dau cuvintele într-o ordine nedomesticită şi cu un scop imprecis ; acum chiar simt că deplorabil am ajuns să am nevoie de-un imposibil ca să-ţi vorbesc. Te-ai bucura să vezi cât mă chinuiesc să învăţ să pierd şi cât de cuminte înghit linguriţă cu linguriţă din zâmbetul tău implacabil. Să ştii că n-aş ezita să te devorez bucăţele bucăţele dacă te-aş găsii strivit vreodată prin preajma mea.

Iar şi-a pus vara taraba la colţ de stradă şi vinde poveşti pe ochi frumoşi. Eu nu am ochi frumoşi că-s franjuri de la atâta neplâns şi încerc s-o duc de nas cu câteva iluzii toropite de căldura unui iunie matinal. E cam dureros să ştiu că dorul meu pentru tine sfidează legile şi nu are reacţiune,dar ai fost mereu şi vei fi cu mult în faţa mea în domeniul fizicii...eu doar metafizic te iau şi te fac. În orice caz, mă aduci la nehal fără să ştii. Nici nu trebuie. În definitiv să mai las pe mâna ta şi ultima fărâmă de fericire?

Atâta vreme cât îmi trăiesc chiar şi o aşteptare fără căpătâi,mă pot considera destul de norocoasă. Atâta vreme cât reuşeşti să-mi dai fie chiar şi dezamăgire împachetată frumos,tot nu mă pot lamenta. Oricum ai găsit-o pe măsura mea,ca de obicei faci cadourile perfecte!

să-mi fie ruşine că am curaj să ţin fruntea sus deasupra pământului deşi mă dor tâmplele de gânduri sucite spre trecutul din tine. triumful tău imaginar mă arde prin vene,de aia îmi năvăleşte acum un dram de venin infectat cu iubire şi mă culcă la pământ.


Nuuu...nu mă plâng. Vărs doar. Nenimicul,necevaul din mine afară. Şi ştiu că nu reuşesc decât să-l înmulţesc. Merit,merit tot,inclusiv să nu reuşesc în alt fel.
Să-ţi fie vara casă şi marea drum,să -mi fie amintirile dulci şi regretele scrum!

Mă mişcă felul în care pixul meu se iubeşte de atâta vreme cu o foaie albă de pe birou. Stă deasupra ei şi îi îndrugă prostii despre cum se observă lucrurile de acolo,numai de scris nu îndrăzneşte s-o scrie...ştie că în definitv aşa ar pierde-o şi-ar încăpea pe mâinile tale. Ai nenoroci-o sigur,doar vine de la mine.


Şi da, atunci nu am văzut,nu puteam vedea,nu avem cum...ţi-am cântat mereu în nestrună că am nevoie să te pierd ca să te pot avea.
Să creşti mare! deja mă sperii cum te înalţi şi inima mea îşi ia măsuri de precauţie... o să încapi sigur,nu te teme! De fapt,ce prostie, tu nu ai frică de nimic, de tine însuţi ar trebui să îţi fie.

Să te uit? ar fi puţin...