asta poate ține loc de rezoluție

scotocesc în oameni cu o sete nesăbuită de mine.
arunc, defrișez , lovesc și scutur pe toate părțile adevăruri care numai Adevăr nu sunt.
bat apa în piuă și fac hacking în suflete și minți,doar doar s-o ivi vreun ciob de realitate care să mă reflecte și să mă împiedice să mă mai mint, căci nu e altceva care să îmi iasă  mai bine decât amăgirea de sine, închipuirea că există un control și că eu îl dețin, că totul se mișcă atât cât și cum vreau.

dar câte din lucrurile pe care le vreau,  le și  vreau de fapt? cât din lucrurile pe care le vreau îmi și trebuie? trebuie să îmi trebuiască sau să-mi fie îndeajuns? pot să vreau oricât și orice și oricum? iar în afară de asta să rămână nimicul? :..nimic care să conteze,să merite, să însemne ceva...

e definitiv ceva pe aici? dar absolut? dar superlativ ? e aici ? ESTE?
sau e doar un conglomerat de voci afective care țipă înuntrul pieptului meu devenit conștiință că lumea asta e o obscură explozie de neînțeles?

nu mă lupt destul, dar te iubesc întruna

oriunde ai fi de nu te mai găsesc.

mai e Ona, tot ea

nu i se mai spusese Onei de mult pe nume.
ea nu suferea mai putin ca un fulg de zăpadă
trimis să cadă primu-n păcat cu pământul,
doar că avea mereu un colț de zâmbet
după care se putea da pe nimic.

i se întâmplau fel și fel de lucruri,
dar ea nu și nu și nu.
se chema după ea intenționat cu glas scăzut
să nu care-cumva să se audă
și să-și răspundă.
ar fi însemnat să-și formuleze întrebările,
iar ei îi era teamă să se pună pe gânduri  ;
mai stătuse ea pe ele și nu ieșise nimic bun de acolo,
mai degrabă stătea pe acele frigului
și-și împletea dorurile după soba caldă,
pândind ușile timpului pierdut în scrum.

știa ea Ona bine că trebuie să rabde,
că drumul ăsta al neîntoarcerii trebuie dalat
cu fiecare celulă a corpului ce-o trăgea înapoi
și-apoi tasat cu indiferența celui care
cucerind odată imperii, nu se mai cutremură
când aruncă un cătun în flăcări, fie chiar și
vatra sufletului său săpat în stâncă.


și dacă nu ea, atunci cine ar fi putut mai bine
să taie rădăcinile din rădăcini până la sânge?
ea ei înseși n-o să-și treacă niciodată,
asta e partea cea mai greu de acceptat aici.
boala ce își este o mănâncă pân' la piele
și tot ce încearcă să intre pe sub această piele
se-mpărtășește cu veninul și se iartă de lume în venele ei,
or asta nu poate fi salvare, nici măcar alin,
nimic din afară nu o ajută decât să se-ngroape de vie
până la nemurire, până la capăt de fără sfârșit iubire.

fuliș

ce fac oamenii când nu fac nimic?
ce fac oamenii când zic că stau și de fapt nu au stare?
ce face aerul atunci când pleci?
se răcește și e iarnă...


realitatea asta e croită imperfect.
de ce trebuie să cred în îngeri
dacă păsările au aripi
și tu oricum nu ești o pasăre.?

am făcut non-sens?
regret,
sunt absurdă de la o vreme.
de fapt,
de când pretind că te-aș putea,
de atunci am devenit ridicolă
ca și cum n-aș știi,
naiva de mine,
că-n timp ce tu ești departe
eu mai aproape tot nu pot fi.

ferestrele îmi spun totdeauna despre lume
că ea nu se oprește în fața sticlei,
iar în ochii mei continui încă să cresc uneori
și alte lumi paralele...
de acolo ai apărut și tu.
de asta nu coincidem,
nu ne-am întâlnit niciodată
până la momentul nepotrivit.


azi am învățat despre tautologie
și cel mai bun exemplu e că
EU sunt EU,
dar tot tautologie e și că
Eu sunt TU.
înțelegi cum vine asta?
eu încă nu.

egoe

și mă rezum,
mă rezum la ceea ce lumea poată să vadă
atunci când a orbit de mult.

inexistentul negru de sub unghiile roase până-n carne
mă face să cred
că nu însemn destul.

văd unii și alții cum își dau coate,
eu îmi dau sufletul
și nu mă prind
de schemă.
cum vine cu susu'-n jos?

nu-mi vine nicicum.

nici cu albul nu mă văd asortată,
dar măcar nu pretind că
îmi trebuie acte în regulă.

aș vrea ca toate iluziile să fie legate în serie,
ca la instalatiile vechi de Crăciun.
s-ar strica una,
aș putea strica una
și le-aș stinge pe toate.
fapta mea cea mai bună
ar fi să pun oamenii să fie
sinceri cu ei înșiși,
chiar dacă astfel
n-ar mai fi spirit de sărbătoare,
ci duh al întunericului.

și  totuși,
ce lumina?


aștept să fiu mințită
cu un adevăr mai bun.
până acum vorbele goale
n-au reușit să mă excite.

nontext

noptile ne pierd umbrele din vedere.

mi-e teamă că-ntr-o zi aș putea să mi te cer ,
iar eu cea care NU
contra celei care DA
NU va DA.

știu un algoritm pe de rost,
e algoritmul tăcerii
și-n treacăt arunc ochii peste
cheia primară cu care deschid
toți câmpii pe care-i bat
cu mâna
orbecâind prin toate mințile
din care ți-ai ieșit
lângă mine.

însă acum,
nebunia dispare
ca și cum nu mi te-aș fi întâmplat,
ca și cum cămașa mea de forță
ar fi fost doar aer liber
și viață fără de moarte.

o liniște dezarhivată-n ceață
și-un frig fără uși în care să bat,
subconștientul e cald
la atingeri onirice,
dar apele în care mă scald
au făcut deja gheață.

m-am dezlipit de singura eu
pe care n-am s-o mai pot vedea vreodată.
a durat puțin,
acum totul pare scurt,
nefondat
și fără formă.

distorsionez tu-ul din mine
cu o calmitate în exces.
mă trec de tine.
și sting,
sting întunericuri în plină zi
cu simplitatea inimii
care urând să lovească,
se face bună
și te omoară
oprindu-se.

roșurile noastre nu se vor potrivi niciodată.

asta e concluzia de început.

și de asta mi-ești cu atât mai obscur,
cu cât mai zilnic.

prezumtiv

nu ezit, nu am ezitat niciodată să fac rău atunci când mă simțeam capabilă să-l fac și n-am ezitat să fac de un milion de ori binele să fie mai bine atunci când eram în stare să-l dau. pentru asta tot jocul meu e unul de sumă nulă. nu o să -mi iert niciodată ceea ce alții mi-au iertat, iar asta mă face să țin minte să nu-mi scuz niciodată faptele.

sunt partea plină a paharului și niciodată nu m-am lăsat golită de mine. orice perspectivă îngustă nu a fost decât un defect de vedere pe care l-am reparat punându-mi lentile de contact între suflet și minte. vorbesc despre eșecurile mele ca și cum ar fi fost cu mult mai mult decât victorii - asta poate pentru că nu am reușit niciodată să înțeleg absolutul dintr-un om pierdut. m-am rătăcit poate, dar nu m-am declarat niciodată dispărută și am fost prima echipă de intervenție care a plecat în căutarea mea de fiecare dată când rămâneam cu busola în pană.

am îndrăznit întotdeauna să cer de la mine ceea ce nu mi-ar fi putut nimeni da, iar unul din singurele lucruri pe care le-am cerut lumii din când în când a fost să mă restituie întreagă după folosire. mă dezintegrez însă zilnic. în fiecare zi sunt desfăcută, piesă cu piesă și rearanjată într-o ordine imperfectă, reparată și rereparată, neeficient pe alocuri, dând randament optim din anumite privințe, dar intactă, intactă nu mă am niciodată. am încetat să fiu eu și încetez să fiu eu cu fiecare clipă ce trece, doar că trecerea la o tot-mai EU îmi impune cuantificări pe momentele de simțire.

întrezăresc orizonturi pe muchii de cuțit. nu mă tai niciodată în cioburile pe care nu mai încerc să le lipesc la loc. uneori totul ține doar de curajul de a accepta că nu poți fi alb și negru în același timp, iar griul e doar lașitatea de a te ascunde în ordinar. am destituit din roluri elemente cheie, dar secventele si-au continuat înlănțuirea firească. mesajul a fost transmis, iar jocul jucat. nu port după mine decât acele amintiri care în timp ar putea să însemne ceva, să îmi spună o vorbă bună, să-mi țină de cald într-o singurătate polară. sunt nopți ca astea când realizez că tot ceea ce semnific este tot de ceea ce a ajuns să-mi pese și simțind cât mai mult , cât mai orice, cât mai oricum, devin pe măsură.

nu am sensuri și căutări de sens pentru lucrurile în care cred. încă mai cred în oameni, iar asta mă face să depășesc linia continuă.

și-n seciul secilor, amiNU

cu premeditare
ți-aș spânzura câteva guri de pielea mea.

covorul meu pe care nu ai călcat niciodată
se bate singur la cap..
mi-e că podeaua a început să scârțăie mersul tău
și întotdeauna când nu mai vii tâziu acasă
ea tace ca să nu mă pot culca.

am inventat deja într-o limbă străină,
un limbaj al unei demențe cu-minți
cu care îmi codez senzația aia
de rău de depărtare pe care o am
când dau în toți pereții și sună a gol,
a nimicului nimic care s-a mutat între noi.

nu mai am ceas de perete
pentru că nu am învățat să citesc la el,
dar gândul meu ticăie tot felul de ace
și trec de douășpatru de ori pe zi
fix pe lângă ora exactă
la care m-aș întoarce la tine.

zic că-mi treci azi,
zic că-mi treci mâine
și dacă nu-mi treci niciodată,
cea care nu te-a lăsat să mori
nu se lasă să trăiască.