"nu există scurtături către priveliști mărețe"

îmi pare rău, chiar va trebui să urcați scările dragilor

și eu tot așa am ajuns aici.

a trebuit să transpir

să refuz să aștept să se inventeze liftul

să îmi dau sufletul

să mă treacă toate apele

și să mă lase fără de uscat

să mă ia cu febră

și să ard,

să-mi vină să mor

și să mă ia cu amețeală

să mă încerce prăbușirea

și să mă ademenească statul pe loc

sau urlatul neputiinței

implorarea către zeii nenăscuti

sau scuiparea lor între ochi

s-a întâmplat să uit ce e la ultimul etaj

și să mi se pară totuna jumătatea,

dar apoi am văzut că era cea goală

și am băut paharul întreg

deși nu de sete,ci ca să-l umplu

și m-am potolit cu mine însămi

și m-am mișcat cu mine însămi

și am călcat și pășit tot cu mine

m-am împins de la spate

mi-am dat peste față palme

și-am îndurat să-mi cobor mintea

în pântecele acestui egocentrism

care mi-a născut la loc sufletul.

Ssera

deviez cu un zâmbet elastic de la rută,

iar timpul ăsta mă-ntărâtă să-l omor.

nu mi-e dor, sunt umplută cu gol

și-mi văd reflexia în vitrine,

sunt fața acelor manechine

care pozează fără chip,

sunt sticla din ferestre

și ceruL de după nu sunt,

sunt sticla de pahare

și din apa lor nu sunt,

sunt dosul acelor buzunare

în care te joci cu mărunt,

îți strecori mainile-n uitare

noaptea-n drum spre casă

și-asculti aceeasi melodie

pe care injuri și-ngâni că

viața e așa urât frumoasă.

cât despre suflete și alte cardio-baliverne,

aceleași eterne regrete...

țăndări și tapetări pe perete,

pasiuni volubile,

controlate detașat,

același gust imposibil

al celor care nu se uită

deși s-au iertat...

am să construiesc un munte de pâine între noi

pe care să-l ciugulească toate ciorile uitării

până când capabili să ne acceptăm sfârșitul

ne vom putea privi ochi în ochi, fără ca asta

să însemne mai mult decât luarea de adio

și aruncarea în marea care ne desparte...

vânători de oxigen

îți vei mai aminti de mine

cum își amintesc pietrele să plângă

abia când tot timpul lumii e pierdut

și calea spre adevăr fără de lumină...

toți au tras,

n-a stat niciunul să aprindă o lumânare

să-și roage soarta pentru o moarte,

au tras,

ușurați că pot s-o mai repete,

că încă mai este ,

că pot să își duc viața mai departe,

au tras fără de ezitare,

căsăpind în treacăt un suflet-nouă

deversând câte-un corp în pustiuri,

au tras cu inima rece

în așteptarea vânatului de zei,

n-au plâns

decât de bucurie

o bucurie egoistă și posesivă,

o bucurie îngustă și monstruoasă,

o bucurie ciuruită și ea de spaimă

și de sălbăticia disperării.

AU TRAS-

aer în piept.

și-au continuat să trăiască.

încă dintotdeauna

mâna ta era criminalul.

.

și-ai să te sufoci întunecat de fumuri grele

și-ai să te sfârșești deliberat

pe marginea de lume

căreia i-ai luat suflarea,

dând astfel înapoi

bunul pe care l-ai crezut liber.

îmi simt șira spinării cotropită de-o herghelie de cai,

care mai de care mai suri, negri și albi,

iar eu continui să nesimt simțirea,

să percep corect insesizabilul...

mi-e somn de mare

și-un drum prea nocturn mă separă de abis.

totul e scris

în zare

totul e haos ,

un absurd absolut de cauze si efecte,

fără mâini, fără picioare, cu adaos

de modulatii perfecte

incerte,

mă cheamă zilele la apel,

eu vorbesc,

mă-nșel

mă trăiesc.

un nerost general,

nu mă dăruiesc

mă reclam

și când vreau cel mai mult

nu-mi mai trebuie deloc

și n-am cuvânt de drept

când mi se face prea loc

și prea timp să mă-ncurc

să mă repet

în ordini dezastruoase,

mă arunc,

fără de aplomb,fără de oase

și nu știu câte vieți

mai am de rupt în picioare,

am suficiente tristeți

în care să mă duc la culcare,.

in ultima vreme se-ntampla intamplarea

ca sa adorm spun alfabetul in gand
pana cand
visele mele se apuca sa joace fazan
cu o anumita litera neintamplatoare.

chiar daca se intampla uneori sa treaca de ea
ele se intorc tot acolo, regulat
si incep cu ea toate cuvintele lumii.

ca fapt divers,
copilul din mine s-a invatat sa fuga de acasa,
sa doarma pe sub poduri, sa nu se mai planga.
la inceput,
mai venea,cerea de mancare
ma mai mangaia,
mai un ras, mai un joc frumos,
un soare, o nazbatie, un farmec,
ceva
orice,
acum insa poate sa se descurce singur.

nu stiu,
nu se leaga tot ce se amesteca .
oricat fortez sa-nchid valiza,
nu-ncape toata lumea in ea
asa ca nu pot sa plec odata
pe planeta aia de pe care am venit.
nu ma pot descotorosi
de mersul uman al trenurilor,
de zborul acvatic al oamenilor,
de cazutul inimilor in gol.
de acolo de unde am venit
si unde m-as intoarce
e rece, intins,linistit,senin,
destul de corect si fara de probleme,
dar mi-ar lipsi prea tare
acele chestii numite generic
trairi si erori sufletesti.

vertiginos în scădere

partea bună din mine e nefuncțională momentan.

cred că am plătit uneori prea mult

și s-au făcut că uită să-mi dea restul.

am un minus sucit pe aici pe acolo,

câte un semn de întrebare în al cărui cârlig

nu reușesc să momesc nicio certitudine

și-un larg teren arabil nelucrat

în care nu se seamănă decât spaime.

mi-e lesne acum să pricep

că nu pot să mă ridic la pătrat

că nu-mi pot ascunde marginile rotunde

sub niciun chip de față de masă.

partea bună din mine nu ești tu.

atâta vreme cât a vrea nu coincide cu a avea,

pot încă să-mi joc pe degete suprafețele,

pot încă să-mi trag de șireturi mișcările

și să învăț să mă atașez fără detașare.

partea bună din mine...nu e în nicio parte

lichidă

în apele mele,zic.

epurate momentan bine.

cred că o să-mi ia un pic

până reușesc să cresc pești,

dar nu contează,

mă dau cu barca.

e atât de liniște aici

că nu poți îneca nicio vorbă

și nici nu-mi trebuie vreun val

ca să mă vărs

pentru că sunt plină toată

de mine

și am curaj să ridic pânzele

să desenez pe ele cerul.

aici se curge totul

și se trece pe-un ponton invizibil

în ireversibil.

merg pe apă,

podurile se dărâmă,

nu mă leg de maluri,

mă ancorez în larg și fac din mână

c-o batistă de spumă albă.

anodin

intransigențe efemere, căpoșenii invariabile.

pentru că am ales să vreau nimicul, am golul. iarăși acel gol care umple și nu induce lipsuri.

poate absențe...dar nu atât de pregnante, nu atât de prezente.

mă conjung la timp viitor, eu care perpetuam cultul imperfectului până la desăvârșire.

nu caut pe cineva să mă înțeleagă,

pentru că de fapt nu mai caut.

și al doilea de fapt ar spune că nu am căutat niciodată.

s-a întâmplat să-mi scap găsită, ceea ce rar mi-am putut ierta.

prinsă în mâini tremurânde, am căutat cea mai imediată scurgere.

nu reproșez decât absurdului că se întâmplă prea des.

și aș vrea să fiu în stare să mă neg cu tărie ca să mă pot afirma, dar oscilez pe pârghia dintre slăbiciune și putere.

am ceea ce am lăsat să devină, iar asta e suficient să mă oprească să fiu ridicolă și să-mi treacă prin gând vreo obiecție.

mi-e greu acum să-mi amintesc ultimul lucru pe care l-am dorit cu adevărat. asta îmi spune mie ceva.