uită că vin

Cred că fericirea stă în uitare. Uitare de tot . Uitare chiar și de tine. A te uita în niște brațe, în niște ochi, într-un suflet de om.A te uita la ceas doar ca să realizezi că ai uitat să înțelegi cum funcționează asta cu trecerea timpului. A uita de ce există calendare și cifre care spun 18, 19, 20...25 decembrie?! Fericirea de a dărui se înțelege uitându-te la ce zi a anului este ? A te dărui acelora pe care îi iubești, împachetat în uitarea a tot ce e rău pe lume. Asta e fericirea. Să uiți să numeri, să cântărești, să măsori. Dai și de unde nu ai pentru că uiți că nu ai. De ce atâta zgârcenie?! Sacul cu binele de pe lume nu are fund. Am văzut eu, în nenumărate cazuri. Să uiți să aștepți doar ce e cel mai rău și apoi să vezi ce dă peste tine!

Sărbătorile vin, uită că vin! Și dacă s-ar bloca pe drum, tu ai uita să te bucuri?

Cred că fericirea stă în uitare. Să uiți ce anotimp și ce reguli sunt, să -ți trimiți mereu inima în vacanță - undeva frumos, cald,plajă, soare.

they say "follow your heart". oh, well, I am confused : what do you do when there is no heart left to follow?

descotorosire

Uneori cred că oamenii din jurul meu au fost acolo doar pentru că eu eram acolo. Ca și cum potrivirea aia spațială ar fi fost gândită cu scopuri mai înalte decât simpla întâlnire fizică. Am avut încrucișări de destin programate la care am ajuns punctual și am terminat la timp. Nu am blocat schimbarea personajelor, nu am sabotat desfășurarea actului, nu am tras de șireturi legături ce nu se puteau închega. A rămâne împreună nu înseamnă a rămâne alăturat. Sensul lui împreună e suprapunerea. Și mi-am suprapus câțiva oamenii cărora nu am ce să le reproșez. Fac cu toții parte dintr-o suprafață mare, fluidă, discrepantă și totuși omogenă, în care mă pot reflecta, iar reflexia asta ajută . Ajută atunci când în fața mie însemi țin ochii plecați și ocolesc oglinda. Ajută când nu am timp să mă întreb cine sunt, când nu mai știu cine sunt, când nu vreau să știu cine sunt, când mi-e totuna dacă sunt eu sau o alta. Versiunile astea, ale oaemnilor care mă înconjoară, îmi confirmă de multe ori ceea ce știu și ceea nu cunosc despre mine. De asta, de fiecare dată când cunosc oameni, trag un ochi, scanez și mă uit după mine acolo să văd dacă sunt. De asta, când vine vorba de a face ordine în viața mea, e esențial să trec pe lângă oamenii în care admit că nu am cum să mă mai regăsesc și să dau un salut gen "bună, te-aș știi de undeva, dar nu știu dintr-o care seară/zi/vară/viață de-a mea"...și nici nu mai contează, de ce ar mai conta?

 "E uimitor cât de fideli rămânem acelor lucruri care au însemnat odată ceva.  De asta și prezentul se întâmplă după cât de fideli îi suntem trecutului".  Subsemnata dădea cu socoteală acum ceva timp pentru cuvintele astea.  Poate că e timpul "să mă contrazic cu plăcere", să arăt nu ingratitudine, ci putere de detașare. Nu sunt doar recunostinta si cantitatea amintirilor singurele care finanțează întâlnirile trecutului cu prezentul și viitorul. Aleg să mă servesc de acele fragmente care mă pot ajuta acum să însemn ceva și care mâine vor fi gata să se regrupeze pentru orice altă idee care mi-ar trece în cap despre cum mi-aș dori să fiu.

fără termen

Am vrut să îmi dau timp și mi-am dat, numai că timpul nu se dă de la unul la altul, de la tine către tine, de la mine până la sine. Nu am lucrat cu ceva concret, am avut de-a face cu o idee prefabricată despre ce ar putea să însemne recuperare și un interval standard de efectuare a sarcinii. Am vrut, într-un fel, să mă revendic. M-am simțit despărțită de mine însămi și dată cu împrumut lumii întregi. A fost ca și cum toate gurile lumii ar fi trebuit hrănite cu bucățele din conștiința proprie. De parcă fiecare gând de-al meu ținea atârnată o viață de om căruia nu-i puteam da drumul în prăpastie. Nu, nu am devenit un bun samaritean peste noapte. Am devenit victima lăcomiei de bine. Voiam mult bine, din pocnet de degete, cu blocare de alte căi.  Voiam să fac bine, să fiu bine și să găsesc bine.

Pare că am vrut multe. Întotdeauna vreau.  Vreau multe de la mine și poate nu cer suficient și de la alții, mai în măsură. Poate că m-am obișnuit să fiu unica soluție, bună/ rea,  ca să îmi fac treaba singură și să pot afirma că m-am descurcat pe forțe proprii. Dar de unde atâta forță? Low battery. Descopăr că am puteri limitate și o pace de atins cu mine însămi.

seren echilibrat

eu pun dincolo de ură indiferența. pun dincolo de uitare, ignorarea existenței.
conjug trecutul la trecut. vii cu vii și lumânările să nu-și mai topească ceara pe figuri de piatră. disprețul cioplește toate chipurile fantomelor ce bântuie prezentul . aș fi vorbit de durere, dacă era cazul. aș fi vorbit de dor, dacă s-ar fi pus problema. Însă nu e cazul să îmi pun probleme. Rămâne clasic : nu văd capete de țară în imperiul meu mental.

locatara RC

locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.

stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.


inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.


nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.


recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.

aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,

se mai ajunge și aici după o vreme

există ropote de ploaie
ropote de aplauze
și ropote de inimă.

iar inima mea e toată un ropot
de picături care se aplaudă
și sparg cerul.
gravitația e doar o întârziere
a sufletului spre casă.

s-au scos aripile de înger la purtare,
fâlfâie raiul prin aer și moleculele de oxigen
sunt fiecare câte o poartă de intrare.
respirația e doar un proces de inhalare
a paradisului afrodisiac.

se simte neconvențional,
fără unități de măsură de comun acceptate.
eu pot să iubesc infinit
și el poate să mă iubească de acolo înainte;

ea poate să se întoarcă înapoi și să mai adauge
un drum până la capătul universului.
ei pot să parcurgă eternitatea în clipe
și eu să trec anii lumină cu o iubire bătrână
de veacuri de care nu s-a auzit încă.

se mai declară din când în când câte o stare
confuză, obtuză
în care nu poți distinge când unu cu unu fac doi
sau unu înseamnă din oficiu doi .
matematici dereglate, calcule invariabile.
se ajunge la același rezultat prin toate semnele
nerespectând regulile de operație.
se adună, se împarte, se înmulțește, se scade –
întregul e necondiționat același.
întregul suntem noi.

reamintire

Am prezervat o tristețe intraductibilă, pe care timpul n-o descurcă în niciun fel. Încă mi-e ciudă și încă mi-e groază. Încă îmi ard ochii și încă vreau să pun întrebări fără răspuns. Mă simt vinovată de viață, mă simt binecuvântată că pot încă să mor.Nu știu cum se împart zilele, dar știu sigur că nu direct proporțional cu inima omului. Nedreptățile nu se pot cuantifica în resemnări pe măsură.

 Răul făcut e un hău negru al durerii. S-au înghițit suflete, dar viscerele încă se răstălmăcesc în foame. Se devorează luminile din ochii îngerilor și ei continuă să își țină mâinile la sân. Și sânul e încă plin cu vipere...
Aievea, refrenul câte unei lacrimi vibrează pe câte un colț de cer. S-a pierit la datoria iubirii. S-au făcut victime pentru că lupta nu s-a ținut pe câmpul ei. Lumea nu ar trebui totuși să fie un câmp de bătaie. Lumea ar putea învăța să trăiască din frumos pentru că urâtul doare. Lumea ar putea să se învețe cu binele pentru că binele face,caută și găsește bine. Lumea asta face ce vrea și vrea să nu poată. Altă explicație nu există. Altfel am fi mult mai departe.

doar

Când ai pentru cine, ai și de ce!

aaa

Să tratăm problemele punctual
filosofiile luminii au murit la datorie.

lucrurile au un nume pe care trebuiesc spuse.
azi nu ne mai dăm după degete
ni s-a luat toată mâna.


vorbim despre adevăr
ca despre o minciună pierdută în detalii.
ne e sete de viață,
ne secăm trăindu-ne sfârșituri închipuite.
în anestezia generală, clipa doare,
iar restul de suflări ar trebui ușurate,
avem dispoziții necesare să fim ideali,
dar nu le accesăm.
ne avem unii pe alții,
dar ne abandonăm.
suntem singuri pentru că
nu dăm libertății un sens.

sesizare

eu nu îmi mai ajung. trebuie să mă satur de tine ca să îmi fiu suficientă din nou.
te încap fără margini. am nevoie de amândoi ca să devin una. una din acele pierderi de sine în bine.
avem de unde pleca unul fără de altul. avem și unde ne întoarce împreună. îmi place să cred că nu aș fi venit pe la mine dacă nu ai fi fost tu aici.

Se pune zahar

Uneori imi imaginez ca pamantul nu e locuit de oameni, ci de limbi. Imi place cum totul e un vocabular strain si un joc de cuvinte. Fiecare ii vorbeste celuilalt intr-o limba proprie. Iubitii, de exemplu, au micul lor univers lingvistic, care nu admite translatori. Acolo frazele pot fi scurte,dar grele. Verbele devin dinamici atmosferice, adjectivele au temperatura, substantivele nu admit caz neutru, prepozitiile se cantaresc sub microscop, interjectiile stau sub presiune si vocalele raman fara aer. Intre un el si o ea se spun sensuri. Sensurile traiesc in bula de sticla a iubirii lor. Daca bula e sparta, lumea devine de neinteles. Un Babel derutant  frangerii de inima. Nu e ca si cum i-ai mai putea vorbi cuiva vreodata cu acelasi corp lexical. Tot ceea ce e dupa foste iubiri, sunt cadavre. Ingropam limbi moarte cu neologismele repetatelor indragostiri.

Vorbeam pe limba mea de ceva vreme. Acum m-am decis sa ma instrainez. Pregatesc, de fapt, un viitor asasinat al celor doua cuvinte.

cc

I am quite methodical in my madness. I do not beg any pardon for that.
I have been looking for myself. I found the world instead.
There is something within me that many call pride. I call it self-defence, self-awareness. Everyone follows their own folly. I follow mine.

It took me a while to feel warm again. There is a blessed chaos I had forgotten to give birth to.

dragă

același neînțeles ți-l port
aceeași neînțelegere mă poartă
aceiași ani pe care nu-i știi
mi se aștern în față...
gândurile mele nu ți-au pus cruce,
lipsa ta nu are loc pe pământ.

îmi iubesc bucuriile prin ochii tăi închiși,
și-mi șterg cu rușine lacrimile
atunci când viața mă face să plâng.
a râde, a plânge
infinite șanse de a drămui timpul!

am o lecție învățată care nu mă lasă decât să trăiesc.
am un rest de zile pe care inima mea e liberă să le consume,
iar pentru asta îmi julesc genunchii,
îmi târăsc coatele
și îmi dau palme când fac mutre.
ești responsabil cu liniștea mea interioară!
fac pași înainte și evit să crâcnesc,
diminețile sunt minuni
și serile împăcări de sine,
mă cresc.
Mulțumesc!

cea de acum

mă repet, deși am încetat să fiu. am mai zis, încetez să fiu cu fiecare clipă. și devin totuși. devin ceva. un stop contracarat de un start. un nimic condamnat să facă sens. totul e supus semnificației de fapt. nu trăim printre certitudini, cauză-efect, ci mai degrabă printre valuri de supoziții. unele mai trăznite decât altele. deviem de la linia de plutire, facem  acrobații cu înțelesurile cuvintelor, emoților, incidentelor, liniștilor, zgomotelor, extravaganțelor, ale normalului sau anormalului. ne catapultăm mintea în n destinații posibile, dar gpsul nostru interior nu calculează niciodată ruta cea mai economică. o luăm pe arătură. RĂĂĂĂu. de cele mai multe ori. țânțar , armăsar sau mârțoagă la o căruță cu cinci roți, avem idei care mai de care - urbane, rurale, platonice, terestre,galactice, banale, țipătoare la cer, un cer spre care ne aplecăm din ce în ce mai rar.

trăiesc de ceva timp într-un memento mori. nu știu unde e coincidență, unde e maturitate, unde e teamă sau pur și simplu contact cu informația, dar totul mi-aduce aminte că sunt închisă într-o eterniate finită. știu că mă rotesc în jurul unui punct relativ, știu că îi zic moarte și că refuz să cred că e doar atât. realizez câte combinații posibile există pentru doar o secundă din timpul meu ireversibil. ce uzat e conceptul de sumă nulă, dar parcă îi dau refresh zilnic în propriul meu algoritm. mă împart între ceea ce câștig și ceea ce pierd, mă adun și mă scad, mă risipesc, mă chibzuiesc, mă pun de-o parte, mă dau toată, mă creditez, mă trag pe sfoară. în principal, îmi coordonez propria rețea de cămătărie sentimentală. sunt propria mea jegmănitoare, propria mea samariteancă. sunt figura escrocului și chipul caritabilității. cred că am făcut ceva investiții neserioase la viața mea, dar am rămas pe plus. de aia profit uneori, de aia atunci când mă las pierdută, o fac pentru senzația nouă.  Daaarrr...să revenim la deadlineul final. Da. umblu cu moartea în tandem de la o vreme. nu, nu la  modul lugubru, depresiv, bacovian, mai știu eu ce. Sunt din contră, exagerat cel mai fericit dintre pământeni. doar că adulmec invizbilitatea unui sfârșit și mă îmbăt cu apa tulbure a prezentului. Am devenit atât de ahtiată de prezent că uneori închid ochii și nu îi pot da contur zilei de mâine. Nici nu mă sperie că nu ar mai fi un mâine, dar mi-ar plăcea să existe. Mi-ar plăcea pentru că las, forțat, multe pe mâine. nu mi-am sincronizat toate poveștile la timp, am trăiri planificate într-un viitor mai accesibil. am amânat multe, am pus pe HOLD diverse apeluri ale destinului. într-un fel, e evident că am desconsiderat ceea ce știe și cea mai neșlefuită țață din piața cu flori : viața e scurtă.

Însă acum, acum mi-am apucat frâiele și mân. Știu că am ceva de făcut cu tot ce e al meu sau vreau să fie, știu că posed doar ceea ce trăiesc sau fac să se întâmple și sunt lacomă, îmi doresc cât mai multe achiziții.
Memento mori ... reconjug sentimentele la timpul prezent și timpul lui "o fi să fie" îl scot din uz. dacă e să fie, să fie acum, cât mai acum, pentru că mâine...mâine pot să nu mai fiu eu.

detaliu

[2:08:28 AM] Bogdan: lasa ca la tine pana si indiferenta e filantropie

mud

nu știu de la ce nivel de mare
depărtare de casă
încep să crească munții
pe care iubirea să nu îi poată muta din loc.

prostie

posed, neinteresată fiind,
sfârșituri neînduplecate de nimic.

știu pe de rost viitoarele mele tăceri divulgate,
le voi turui cu satisfacția că am avut drepate,
cu amărăciunea că nu le-am putut împiedica
să facă sens.

nu am control asupra miilor de sfori,
se joacă până și piesele nescrise vreodată
se țin monologuri viscerale despre cum să fii altul
în rolul vieții tale.


aștept să văd ce nu se întâmplă,
ne-am cunoscut nicicând
și nu ne permitem adevăruri fără cusur.

devenire

atenție

vine trenul
pe linia melodică
se aud anii lumină cum se apropie

e un tren accelerat
un tren de ocean viteză
un tren care duce gânduri
nesătule, murdare, mărunte
care mai de care.
care mai necum
care mai nu se știe ce
nu s-a mai pomenit
să se care în vagoane
purgatorii minerale
dureri împachetate frumos
cărbune alb pentru poarta Raiului


atentie
vine trenul
pe linia melodică
se aud notele cum mătură subsolul

ne vom retrage toți pe peroane
vom săpa adâncuri în pietre
vom fi ca apa
sau tot o apă și un pământ
până când galaxii vor înceta să se nască
și împărățiile lumești vor avea un sfârșit.

slalom printre apocalipse zilnice
maratonul unui muritor indecis
se caută destine prefabricate
se comercializează vieți de succes
dar ziua de mâine
ziua de mâine nu știe nimeni unde duce
zilele de după mâine sunt destinații
în care picior de om nu a călcat niciodată

atenție
vine trenul
pe linia melodică
și zgomotul de fundal face întuneric

nu e noapte , nu e zi
ne mișcăm între secunde și milenii
trecem puncte de suspensie
ni se controlează actele
trecem ilegal pe stilul de viață
la minut...
spațiu nevertebrat,
ne târâm prin acest timp
fără dispoziție
automat
ne iubim unii pe alții
fără să o știm
fără să o arătăm
fără a face ceva din asta.