preludiul unei neintenții

așa c-am să-ți fac cruce pe ultima suflare nedată,
mai mult ca-ntotdeauna în mai puțin ca niciodată.








agasează toate sentimentele care apucă să nască
pui în pântecele pustiului,
iar pustiul nu e al Saharei,
cel puțin nu al Saharei pe care o știu,
ci al deșertului necunoscut din trupul meu.

cine să mai stingă ploile de foc?
astăzi un simplu fulger de amintire
m-ar face doar să trec repede mai departe.
dacă încă mă mișc încet este pentru că
nu pot să nu (mă) uit pe unde trec strada.
e tropotul dulce al picăturilor care umplu paharul
și rod piatra din piept cel care mă face
să mă dau peste cap până îmi vine cerul
la picioare.
tot acolo zace și dragostea de trecut,
peste care trosnesc arderi neoxigenate
de nicio talpă melancolică și chioară.
astăzi mă leg cu mine la ochi
și văd prin transparențele mele defecte
o lume capabilă să se înduplece,
o lume gata să moară.


însă n-am să dau prea tare,
o să-mi fie milă și-am să-mi pun sângele la soare
înainte să mă târăsc în arterele tale.
n-are să fie nicio crimă în dreptul inimii tale,
decât suspecta urmă că te-am atins cândva.

azi de antic

ei bine,
am fost mereu sigură că toate drumurile duc la Roma
din Mine.

și acum,
inima mea e un imperiu deja cucerit
în curs de destrămare.


iar
arenele s-au prăbușit înainte de luptă,
nu există decât bătăi în piept.

nu știu de ce
sunt doi cezari ce vor ce e al cezarului
și două fețe identice ale monedei.

am purtat
toate războiale care au condus
la pacea din tine.

derivat din iubire

absurd.

am iubit mereu și fără să mă opresc
am iubit fără grijă
și am avut grijă să iubesc,
am putut să iubesc
și am iubit mai mult să pot
să pot să aleg să nu mai iubesc.

am iubit
cu mine toată,
am iubit orice
chiar și atunci când am fost de piatră,
am iubit mărunțișuri,
nimicuri,
am strânit furtuni
și am iubit cu ele,
am iubit orice,
dar niciodată la întâmplare,
am iubit fără să stau pe gânduri
și-am iubit mai presus de uitare.

am iubit
și cine îmi spune mie că nu am făcut-o
nu știe cine a fost acolo să iubească
cu dragoste toate neiubirile...
eu am fost aia care s-a îndrăgostit
de îndrăgosteli, îndrăgostiți și iubire
și probabil ceea ce nu îmi dă credibilitate
e faptul că m-am iubit mereu mai mult pe mine.

m-am iubit pe mine mai mult
pentru că am știut că de asta am nevoie,
că sunt singura după care aș suferi,
singura după care aș plânge și aș muri
dacă m-aș pierde.
singura de care nu m-aș putea despărți,
singura pe care o pot poseda,
singura pe are o pot avea în deplinătate,
singura de la care nu aș accepta dezamăgiri,
singura căreia nu i-aș face față dacă ar trăda,
singura pe care nu o pot să o mint,
singura pe care nu o joc pe degete,
pentru că fac din mine ce vreau
și nu am remușcări pentru asta,
pentru că eu sunt acolo mereu
când toți îmi sunt pe plus și
m-aș duce după mine peste tot,
mai puțin acolo unde altcineva m-ar ține.

asta nu înseamnă că nu am lăsat de la mine,
asta nu înseamnă că nu am iubit,
că nu iubesc,că nu o să o fac.

chiar acum simt că o să mă despart
de mine însămi
și-am să sufăr și am să pierd
doar pentru că momentan
mă confund pe mine cu el.

puls dereglat

n-am să mai țin șirul ochilor cu care te-am privit
pentru că azi minciuna pare singurul adevăr posibil.


astăzi nu mai contează prea mult
dacă ploaia cade pe pământ
sau pământul cade peste ploaie,
am să fac dragoste cu timpul
ca întotdeauna.


stau pe amintirea ta ca pe ace,
stau în nestare și-n urlet,
în pasul șoptit de frică
și-n moartea căprioarei.


în rânjetul ăsta forțat de lume tâmpă și senilă,
regretele sunt doar locurile din față,deja luate.
eu rămân...
în picioare,

pour rien

si daca acum s-ar încheia totul, aș știi... tot ce mi-ai putea da până la limita infinitului, iar asta ar fi de ajuns ca să cred în tine până la capăt ...capătul meu, până în punctul pe care l-aș împlânta eu în propriul meu suflet care crește, zi după zi, doar ca să te poată păstra bine...

nu fac niciun compromis aici. încă, încă mă străduiesc să pot pronunța cuvântul ăsta cu gândul.

nu am nimic de pierdut, nu pentru că nu am ceva, ci pentru că avându-mă pe mine știu că am totul și că oricând aș putea începe din nou. așa că probabil iar mă arunc și știu prea bine că mi-ai mutat deja cerul pe pământ ca să am aterizarea ușoară.

nu cred în tine mai mult decât în mine. știu prea bine că înainte să mă rănești tu, o fac eu cu mine însămi. înainte să mă dezamăgești tu, mă voi fi dezamăgit eu pe mine pentru că ți-am permis să faci asta. știu după câte pot aștepta pentru că au de unde să vină, dar eu nu stau pe loc și aștept să mă prindă din zbor. ceea ce voi primi poate să fie cu mult mai puțin decât voi da, dar ăsta e un calcul al cărui rest mi-l asum. știu cât de mult se poate cere, cât de puține se pot da , în ce tabere putem lucra și cum se poate face schimbul, însă asta nu mă oprește să pariez pe absolut.

eu aici trăiesc. aiciul ăsta care e acum, acumul care ești tu. nu există ieri, nici mâine, doar o simplă smucitură de piept în timp ce tu îți faci loc acolo și-mi faci prezentul să zvâcnească.

pentru tine nu există îndeajunsul.

iar eu nu mă încred în insuficient.

undeva la mijloc cred că ne putem întâlni să ne iubim pentru o vreme.

AnteMeridian

pentru ca am asa numitele depozite de timp si simțire, cu parfum de larg al meu si al marii mele, colecții ale tututor eurilor pe care mi le-am descoperit și le-am pus bine, mărturia tuturor degustărilor de stare, ecoul tuturor debitărilor cărora le-am dat glas sau le-am lăsat să muțească în gesturi, evidența tuturor meteorologiilor de suflet, vocea rațiunilor pe care le-am depistat și a tuturor nebuniilor care m-au încercat, momentul meu de liniște, acumularea mea de oxigen și poftă să-l respir, motivul pentru care abdic de la egoism, albumul tuturor pozitiilor în care am pozat și înregistrarea tuturor mișcărilor dintre, arhiva tuturor fericirilor și a ne...toatelor, stâlpii înălțimilor pe care am crescut, balustradele prăpăstiilor care m-au ademenit, brațele care mi-au prins tot ce am însemnat și însemn fără să clintească îngemănarea, fără să-mi smulgă mai mult decât puteam da, fără să pună la îndoială ceea ce puteam fi și acceptând-mi însăși nimicul ca fiind îndeajuns...

pentru toate astea , doar

ELE,

pot fi și nu au capăt...

de la care să o iau cu altcineva.

cELE ale căror hohote mă hrănesc , ale căror priviri mă îngheață, ale căror inimi mă zâmbesc și-ale căror cuvinte mă fac. singurele acELE care își au rostul când întorc lumea pe dos, singurele care pot rămâne în mine singură.

doar fie și numai pentru tot răul din bine pe care îl simt, îl acceptă și tot binele pe care mă opresc să-l fac rău.