punere forțată în context sau " Ona se scurge"

poate că ăsta e sfârșitul cu care o iau de la capăt.

ona își aminiștește să existe,

dar degetele mele n-o pătrund.

ona nu e ca mine,

ea știe să dispară și să se pună la păstrare.

eu mă mențin în neformă

ca să nu pot ține pasul cu timpul

și ca să nu pot fi prinsă de niciun contur.

în viața privată :

ona se veghează de la masa tăcerii,

bate cu pumnul în pieptul aerului

sperând că va reuși să ia o gură din el

ca să-și facă porția de plâns

și-și pigulește ochii în oglindă

de orbul găinilor pe care l-a părăsit.

eu i-aș fi văzut împreună până când

ona s-ar fi săturat de rolul de naivă,

însă ei nu i-au mai plăcut ochelarii

și nici apa chioară cu care se mințea zilnic

încercând să se vadă îmbolnăvită.

în viața privată de privat :

eu cred că onei îi place scena,

iar mai mult decât scena iubește rolul

mai mult decât se iubește pe ea.

ea niciodată nu s-a îndrăgostit de actor,

ci de omul de după personaj,

iar ăștia trei s-au luat la harță

și i-au făcut dezastru mințile.

onei i-a plăcut să joace,

dar nu avea limite aproape deloc

și s-a jucat pe ea la nebunie...

atunci s-a pierdut.

nu știu câte din rosturile onei au vreun sens,

iar toate chestiile despre ea nu au vreun fir

de care să te apuci să tragi...

viața onei are un curs ambiguu,

captat pe alocuri la vreun baraj de afecte,

însă ona știe să se facă neînțeleasă.

de asta eu cu ona nu o să mă compar niciodată

eul de după

aici e inima mea

și e locul în care nu se mai face lumină

deși se fabrică dimineți în șir...

un șir lung care se deșiră din toții sorii

pe care i-am epuizat vreodată.

aici sunt toate minciunile mele

care nu mai au nici ele capăt,

care râd cu toate fețele

și mi se lipesc de spate...

un spate lat întors opac și drept

la toate "și dacă poate "urile...

aici e zâmbetul meu

din ce în ce mai surclasat

de alte și alte subterfugii faciale.

aici aș vrea să fiu eu,

dar e mai ușor să vreau pe oricine

și să am pe altcineva

decât pe mine.

later edit:

iar undeva acolo era inima ta,

singurul ceva în care

mă puteam da uitării.

către A-pusul de dincolo de nori

nu pot să încheg cu literele astea niciun cuvânt despre tine. tu nu mai eşti pentru ele, ele nu mai sunt pentru tine. tăcerea ta plină de ecou e prinsă-ntru-un pumn de pământ. ghearele lumii nu mai pot să sape după glasul tău, aşa că îşi zgârie pereţii pieptului încercând să-şi facă franjuri sălbăticia.

eu nu mai folosesc moartea cu atâta inconştienţă. nu m-a speriat şi nu o va face. dacă spaima a ţipat vreodată de pe buzele inimii mele, a fost pentru că n-aveam încă habar cum am să dau de tine în necunoscut. ideea e simplă, dar greu de prins. nu am cu ce să mă apuc de ea pentru că ai tăiat toate corzile , iar acum toate chitările îngână trist ultimul tău zâmbet...să ştii că însă reuşesc şi nu am mai plâns de atunci,am dat de tine.

neştiind unde eşti, te cred peste tot.

neputând să ajung undeva, mă opresc oriunde şi te aştept. ne întâlnim acum în fiecare zi, în orice loc, la orice oră.

acum nu pot să te uit pentru că eşti mai presus decât uitarea

acum pot să te văd pentru că eşti în mine, iar când zilele mă cresc, tu creşti în mine.

timpul tău infinit nu va putea niciodată să curgă, iar asta mă face să accept senină să-ţi port amintirea. nu pot şi nu vreau să cred, să sper că ai să te întorci. când am să pot simţi asta înseamnă deja că am acceptat că ai plecat odată, iar asta...mi- cu neputiinţă.

porţi numele singurei mele păreri de rău,

însă nu vreau să-mi răspunzi când te chem aşa.

vreau să faci lumină din albastrul tău înalt de cer

când am să te strig din urmă

suflet de iubire.

display

mi se pare absurd să mi se ceară să mă pândesc. eu mă scap de fiecare dată din vedere.

când nu mă prinde nimeni, eu mă găsesc la nicăieri.

caută-te la infinit! - așa mi-a aruncat cineva odată într-o doară.

nu mă pun la socoteală pentru că sunt nenumărabilă.

despre suprafețele mele v-am povestit vreodată măcar vreo lungime de undă?

sunt sesizabil evident de intacte. nu se va vedea niciodată mai mult decât granița cu adâncurile despre care se tace vorbind superficial. ultimul set de pânze care a plutit spre mine s-a făcut franjuri. de atunci nu au mai existat cutezanțe de genul ăsta. nu mă dau decât pe nesfârșitul din mine.

n-am să pot vreodată suficientul. mă depășește. nu sunt în stare decât de sub sau peste, pe aproape îndepărtat.n-o să mă redau niciodată în rezumat. prefer să nu umplu, decât să ajung la saturație. aleg să fiu prea puțin, aleg să golesc, aleg să construiesc carențe și să alimentez lipsuri...

în curând am să pot spune despre mine că am fost inutilă în momentul în care m-am lăsat acaparată de îndrăgosteli perisabile și indulgente. și dacă pot să reneg un lucru cu tărie este pentru că mai întâi am putut să cred în el cu toată forța. dacă pot acum să fiu natural de partea asta a sinelui meu, este pentru că am trecut mai întâi prin toate taberele de dincolo.

nu pot să fac dizertație pe orice chichiță. asta mă frustrează. cred că dimensiunea vieții mele e suspendată în cele trei veșnice puncte care mă pot redimensiona optim în orice situație.

magnoir

nu-i timp de aruncat lumina,

grăbeşte-te şi întunecă legat la ochi!

în primăvara asta nu se visează,

nu se stă de imaginat poveşti.

aici e locul în care te dezbraci

şi-ţi legi repede la spate un gol

ca să nu te pătezi de chin

când faci de mâncare minţii

în care nu-ţi mai găseşti capul.

acum e momentul când

arzi pe rug parfumul buzelor

ce au ştiut atât să mintă

adevărul.

e dimineaţa liniştii

de după furtuna din mine.

i may be a sinner, but ...

nu caut să rămân, să stau, nu mă pot lăsa

iar voi nu pricepeți asta

niciunul.

de ce se insistă să batem inima pe loc?

eu nu pot

eu nu vreau

și nici voi nu puteti prea multe, sincer

deși mă vreți cu totul...

că dacă ar fi să fie așa,

v-aș lăsa picioarele pe mâinile voastre

și capul pe umăr să vă plâng,

buzele pe buze să vă ador

și-aș închina cu ochii compromisul.

nu inteleg

si poate nu am s-o fac niciodată

(iar gândul ăsta chiar mă sperie)

cum își sinucid unii dorul de ducă.

nu mă leg pentru că încă nu mă dezleg,

iar dacă o fac asta cu mine înaintea mea

le scap întotdeauna

și îmi revin mie.

azi mi-e milă,

o milă indecentă și lipsită de respect

pentru toate gurile căscate

care au rămas cu palma întinsă.

"nimic nu trebuie, totul este de preferat"

cei care nu vor să se ridice trebuie lăsați să pice.

și cei care dorm trebuie lăsați în trenul liniștii lor, să treacă de stație.

iar cei care visează prea târziu, trebuie trimiși în niciodată.

cei care sunt plecați când se pune masa, trebuie lăsați să moară de foame.

cei care nu știu când sunt sănătoși trebuie aboliți.

și la cei unde e pacea trebuie adusă răzvrătirea.

la fel și celor care au totul, trebuie să le fie adus spre saturare nimicul.

celor care aruncă le trebuiesc cei care strâng.

celei care pleacă îi trebuiește dorul.

celui care vinde îi trebuie plata.

celor fără de cap le trebuie amputarea picioarelor.

celor fără de suflet, le trebuie luată Viața.