nicidecum uitare

"Fericire-i când puiul de om
Vrea în brate si moare de somn..."

atâta vreme cât sunt copil,
nu plătesc ratele la timp
sau timpul în rate.
am plâns la un coşmar,
căscat din nimic,
în care-mi vedeam
visele încătuşate
şi mi-am promis c-am
să mă culc mereu cu mâinile curate!

jucam şotron într-o zi în grădină,
c-un picior sărind pe umbre
şi cu amândouă în lumină
şi-am sărit mult peste linia de 10
era a nu ştiu câta vară
când făceam asta din neatenţie,
dar n-a mai mers,
m-au dat afară
şi nu puteam înţelege
de ce nu mai aveam voie la joacă,
eu eram împinsă din loc,
iar ei abia învăţau să meargă...

mama a început să plângă tare
spunea că nu va rezista să mă vadă
închisă în libertate.
eu îmi dădeam ochii peste cap
şi-mi lipeam tălpile pe spate,
vroiam să alerg,
vroiam să plec de acasă,
dar departe de mama,
nimeni nu m-a mai chemat la masă.


tata m-a tras de mânecă
şi mi-a vârât ceva în dinţi.
îmi spunea c-o să-nvăţ să muşc
şi-o să-mi ascund ochii cuminţi
după lentile de vitirol,
c-o să-mi placă să sfâşii,
c-am să pic şi-am să dobor.
a scos tabla lui de şah din sertar,
mi-a desenat pătrăţele pe piept
şi mi-a turnat vină în pahar...
spunea ceva despre meseria de om,
despre titlul de"mare"
c-o să-mi trebuiască mult nesomn
pentru fiecare culcare.

mi-au luat jucăriile,
mi le-au dat pe-un pumn de sfori
şi m-au legat de mâini şi de picioare,
uneori când mă uitam în oglindă
asemănarea între mine şi o păpuşă
se dovedea izbitoare.
atunci m-am speriat,
m-am pus rău pe plâns,
jocul ăsta din afara jocului era mai strâns.


nu mai ştiu ce am făcut cu lacrimile,
erau grele în bagaj,
nu le puteam lua după mine pe drum,
cineva mi-a spus să le fac scrum
şi să încep să le presar de cum ies pe uşă,
spunea el că într-un fel
copilăria rămâne doar o cărare de cenuşă
spre o casă în care nu te întorci,
dar trebuie să ştii unde rămâne,
spunea el despre amintiri
că trebuie să le păstrez de bune.

negru

Ştiu că nu e deloc uşor.De fapt iartă-mă,ţi-e chiar imposibil,ţi-e peste poate şi nimeni nu pare să observe asta. Ei sunt ocupaţi,au propriile lor feţe de spate de purtat toată ziua şi sute altele de rezervă,iar tu nu te mai poţi da nici pe o picătură de apă căci ţi-ai ajuns la fundul paharului. Îţi vine să te îneci într-o pernă şi să-i trimiţi pe toţi la naiba că parcă ai neglijat-o cu marfa în ultima vreme. Ai putea să urlii cu unghiile scrijelind pereţii,dar asta nu ajută prea mult nimicul din tine să se verse. De data asta ţi-ai dat stomacul peste cap,viaţa peste cap şi lumea şi totul,netotul, da da da,e doar o senzaţie temporară exagerată care o să treacă,dar te roade înăuntrul capului tău cu dinţi sârguincioşi de şobolan. Până şi încercarea de a gândi devine un efort supraomenesc şi nici nu poţi să te încumeţi să faci asta în halul de haos în care îţi arunci scârbit umbra existenţei tale efemere şi ea ce-i drept. Noaptea îţi e scârbă să adormi doar la simpla închipuire a viselor tale în care viitorul îţi persiflează un zâmbet de-a dreptul jegos de ironic, aşa că petreci în nesomn o disperare mocnită ce-ţi năuceşte venele. Ar părea că tot setul e complet pentru ca peisajul tău să devină de-a dreptul demn de-o descripţie dramatică,dar nu,te înşeli! Nici pentru prima,nici pentru ultima dată. Că viaţa ta n-a fost oricum decât o serie interminabilă de erori făcute voit pentru care acum plăteşti cu mult şi îndesat. Cireaşa de pe tort e chiar ultimul stâlp care te mai susţinea şi care se prăbuşeşte în necunoscut,aşa că te dărâmi şi habar nu ai ce ai putea face cu ruinele din tine. Lumea spune că oamenii puternici au slăbiciuni fatale, eu zic doar că oamenii puternici nu sunt făcuţi să îndure dizgraţia necontrolului.



Asculta mai multe audio Muzica

netitlu din titluri

Dacă ne-am apuca să numărăm infinitul oare câţi de noi am găsi? Dacă luând-o pe sărite am lăsa neatinse câteva feţe, cu cât am ieşi pe minus?

Cineva la un moment dat ne pune filmele pe stop,arătându-ne în legitimă apărare "THE END+ul" ăla clişeic,dar diferit pentru fiecare în parte. Uneori chemăm finalul sau chiar ni-l dorim, alteori refuzăm să-l accceptăm sau să-l primim, dar oare cum poţi pune o pauză pe pauză?

Am învăţat atât de tare să respir prin apă încât aş putea să mă înec cu aer. Am învăţat atâtea despre pietre încât nisipul mă năuceşte cu multitudinea de grăunte dure...şi totuşi,în timp ce pietrele dor, nisipul anihilează.

Uneori mă îmbrac pe dos cu visele,semn că vremea în mine se schimbă. Până în momentul de faţă nu am găsit o logică pentru care cerul să nu fie pământ şi pământul cer. Da...oare cum ar fi facă ne-am plimba pe nori şi ne-am izbi capul de stânci? N-ar fi mai bine aşa? Norii nu te dor,nu te obosesc,ar fi oprtuni pentru fuga tălpilor noastre, iar pământul ar fi ideal pentru că numai loviturile de el ne-ar forţasă deschidem rănile realităţii. Un amalgam cumplit de zboruri şi prăbuşiri ne e viaţa.Ca să te ridici îţi trebuie aripi şi avânt, de căzut e atât de simplu: o poţi face fără niciun ajutor,ba` chiar accelerat de-o gravitaţie imuabilă.


Negrul ascunde un nimic ostil şi sălbatic ce rupe în bucăţi ce prinde, pe când albul dezveleşte un nimic inofensiv,golul ca o îmbrăţişare caldă a umplerii...de asta atunci când vrei să găseşti echilibrul străpungi bezna cu lumină,iar luminii îi dai umbră.

Şi limita asta între bine şi rău, pe care o treci de atâtea ori în cunoştiinţă de cauză nu,nu e decât o muchie de cuţit în care te mai tai din când în când,uneori atât de adânc încât îţi sângerează până şi privirea. Între a ştii ce faci şi a face ce ştii e-o mare planetară de traversat. Între a ştii ce e bine şi a face ce e rău e o punte uşor de trecut pentru că aziul e un comprimis,o încercare,un impuls, mâinele doar un plan îndepărtat,iar ierul doar o înghiţire de sine,astfel încât că n-ai loc în trilogia asta să faci cu adevărat ce vrei. E doar o totală derivă ce te-mpinge de la spate chiar dacă braţele tale se chinuiesc să imprime propria lor voinţă direct vâslelor. Minusculul pesimism din mine îmi spune că în definitiv ajungem cu toţii nişte epave,resturi de pânze făcute cârpe,suflete eşuate la câte un mal, iar un mal este o binecuvântare sau o eliberare căci nu toate valurile au căpătâi,atât de prea multe se sparg în largul necunoscutului sărut al plajei.

Fiecare clipă e-o ciornă ce devine în următoare secundă pagină de carte şi cartea asta suferă atâtea mutilări la citire,câte perechi de ochi există,căci realitatea o trăim împreună,dar ne-o posedăm fiecare în parte.

E-ntotdeauna ceva în noi ce supravieţuieşte amniotic înăuntrul nostru şi nu poate în afară: inima...şi dacă pentru o clipă am deconecta-o de la simţiri, s-ar sufoca în amorţeala aia străină. Şi totuşi parcă sunt părţi din noi care rezistă destul de bine şi departe de eurile din piept, iar lipsa lor ne dezintegrează crud : ele sunt oamenii pe care îi iubim şi ale căror corzi se-ntind uneori până spre abisuri de neatins şi uitând să se dezlege din nodul făcut de stâlpii casei părăsite ,dispariţiile se fac cu tot cu suflete rupte în carne vie franujuri.


Ceea ce am scris mai sus a izbucnit dintr-o durere pe care o resimt,o confuzie care mă ameţeşte, o repulsie acră. durere...şi poate dor...

a-MARE

te-am scăpat printre degete.
nisipul zemos ce mi-ai fost
s-a zaharisit pe buze însetate.
înfruptările tale au fost mai degrabă
nişte glume inoportune la adresa
necunoscutului din noi.


mi te-ai adus aminte,
în folie albastră,
c-un zâmbet claustrat în iulie.
am dat cu zarul străzile la rând,
urma să te nimeresc cu intenţie,
să-mi regăsesc braţele amorţite
în coastele tale blânzi.
am şterpelit zâmbetele lucide
şi ţi-am descusut pliurile pielii.
ţi-era rânced gâtul de-atâta vară
insolent de nudă -
ochii tăi se-mpleticeau chirilic
în lascivităţi tăcute
îmi îndoiam pasul după glasul tău.


mă dau pe-o vişină coaptă bine.
mă guşti deplin fără dinţi,
sărutul meu rămâne sâmbure
şi-ţi încolţeşte marea
pe locul indicat de umbra ta
în palmele trupului meu.

furtuna afara,furtuna in cap

Fiindcă cerul și-a julit coatele,
tot încercând să-și facă loc pe pământ,
Norii lui sunt plini de bube
și-aruncă puroi de plumb
când s adună și curg
cu tot veninul din noi...

Murdărie spălată cu altă murdărie,
Dacă acoperi răul cu rău iese bine?

furtuni solare în inimi de cuvântătoare
ce comunică sălbatic prin necuvinte...
lumea-i un os aruncat la nimereală
primului câine care o prinde.
șleahtă de membre inerte,
toate îndreptate spre cer.
nu mai e loc curățat pentru ploaie
în pământul ăsta mizer!


oamenii-s semințe trimise la înflorit,
dar înăuntrul florii parfumu-i putrezit.

de la un "1 şi 0" ce nu mă cunoaşte

cu fiecare gând pe care îl gândeşti,
cu fiecare vis pe care îl trăieşti,
cu fiecare rând pe care îl secătuieşti,
cu fiecare pas pe care îl păşeşti,
cu fiecare secundă pe care-o ameţeşti
cu fiecare dans pe care îl zâmbeşti,
cu fiecare dimineaţă pe care o dezveleşti,
cu fiecare moment în care înnebuneşti,
...nu faci decât să...iubeşti.

Ţi-e teamă...
Ţi-e teamă că într-o zi soarele o să se ducă la culcare şi va uita să se mai trezească.
Ţi-e teamă că peste albii pioni ai reginei va ploua cu vopsea neagră şi atunci asasinarea reginei va avea un motiv.Pal.
Ţi-e teamă că timpului îi place sa fie timid cu tine.
Ţi-e teama că fetiţei cu un an mai mare ii place mai mult albul decât ţie.Şi este mai blondă.Şi are eşarfă.
Ţi-e teamă că apa de la suprafaţă nu te iubeşte.Niciun val.Nicio barcă.
Ţi-e teamă să strigi, dar ţi-e teamă să şopteşti.
Ţi-e teamă să urăşti mai mult decât să fi iubită.
Ţi-e teamă că infinitul îţi face farse, pitulându-se în ochiul drept.
Ţi-e teamă că joaca nu este de copii.Nici de oameni mari.Ci de tine.
Ţi-e teamă că ochii din roua dimineţii sunt săraţi...
Şi de aceea nu guşti...

AUTOR: Tiberius Hodoroabă

altă izbire

Asculta mai multe audio Muzica

surâsul meu zdruncinat de vânt
nu mai vrea să încalece
nici măcar pe pământ.

ochii mei de ploaie
te cheamă după streşini
ca să mi te-nmoaie.

şi dacă şi dacă şi dacă
în privirea mea-i o roată
şi tu bagi beţe în ea?

dacă ceru-i o baltă
în care stelele înoată
şi se scufundă-n mare?
şi marea-i de oameni,
iar oamenii sunt de fapt depărtări,
aşa cum fantomele-s uitări,
sufletele lumânări,
hotărârile ace,
războiul motiv de pace,
liniştea cauză de zgomot,
plânsul doar pentru hohot,
somnul doar pentru vis,
sfârşitul doar că e scris.

şi marea asta de care vorbeam,
e doar o ploaie spoită pe-un geam.
o glumă bună spusă prost,
un adevăr care doarme în post,
un azi infinit fără de stare,
un punct în semn de întrebare.


neastâmpăr în gene,
somn nu mai ai ,
visele-ţi au lene,
gândurile ţin post,
mai are vreun rost?

scrii ca să fie...
dorul nu încape pe hârtie...