şi pentru mai ce?

glasul meu e o stradă înfundată de la capătul căreia eşti nevoit să te întorci.
cred că n-am timp acum să-mi dreg visarea, mâzgălesc în grabă câteva sentimente sfărâmate şi mi se pare că evit în felul ăsta să mi se facă urât de mine.

pusă faţă în faţă cu întunericul,imaginea mea se formează la infinit. noaptea mă-nconjoară subit cu-un mănunchi de stele uscate. te plimb printre drumuri deşarte ,dar tu nu semnalizezi depăşirea. cât o să mai aştepţi până să cazi în prăpastie şi să mă tragi după tine?

în definitiv,colecţiile noastre cresc invers-proporţional. în timp ce eu îmi consum rezervele de mine adunând cât mai multe surescitări de suflet pe care le etichetez ca fiind amintiri, tu îţi umplii casa de inutilităţi străine pe care nu le poţi figura altfel decât ca obiecte.
şi cum să nu îmi fie ciudă când o bucată din mine rămâne pe post de artefact în muzeul răcelii tale ca un lucru al cărui uz s-a stafidit de mult?

ce ştiam neştiind nimic? ce am omis cunoscând totul?
nici măcar n-am simţit vreodată că-mi ţineai la adăpost pe umeri răsuflările speriate.
şi pe lista lucrurilor triste aş putea adăuga şi felul în care am învăţat să cârpesc haine din lipsuri mari de material.mi-e frig acum când mă gândesc că mă-ncălzeam cu papiote întregi de noduri pe care le înghiţeam sub formă de efervescente.
jocul de copii necopii nu poate fi introdus la capitolul poveşti şi iar dau pe minus aici.
rămân fără de nimic, cu siguranţa că n-am avut oricum niciodată ceva mai mult decât atât.

"şi totuşi e mai drăguţ să fim oameni"
ha,ce glumă bună!