sinequanon

am un fel de a fi care îmi ocupă tot timpul
și am gânduri cărora nu le dau glas, dar le dau minte. foarte multă minte. de ros, de tocit, de schimbat ca pe șosete.
am ceva de pierdut la fiecare câștig de cauză și îmi plac cauzele pierdute. cauzele pierdute, dar nu acțiunile fără scop.
am bune și rele, mult mai multe nedumeriri decât certitudini și o gură de vărsare a tuturor apelor sâmbetelor pe care îmi arunc deznădejdea. îmi permit uneori să am un zâmbet care nu e altceva decât un plâns cuminte.
când nu o să îmi mai pese, nu o să știu cu cine am de-a face. indiferenta e o armă cu care nu am ucis pe nimeni, dar cu care m-am murit din câte ceva din când în când.  renunțând și detașând, m-am automutilat. sunt cicatricea propriilor lovituri de grație.

aș putea vorbi despre ce mi se întâmplă momentan, dar momentanul meu e dintotdeauna. cu toate astea, ca de la o clipire la alta, aștept să mă întâmplu dată radical peste cap. sunt nedreaptă cu mine când îmi ascund constantele schimbări de zi de zi. mă cunosc de dimineața ca să mă uit până seara și tocmai de asta pot mereu să o iau de la cap.

iar prostii

zâmbete prefabricate, autodidacte, fără de sens
n-am pozat decât așa cum nu vroiai să mă vezi:
capabilă să trec peste tine.

ce mai fac de când nu te-am iubit?
îmi supraviețuiesc.

și-acum îmi doresc să fi avut doar eu tot aerul de pe lume
ca să nu mai trebuiască să îl împart cu tine.

iubirea ca totul sau nimic

iubirea ca o bubă
ca o meteahnă ciudată
și o plăcere pentru dezastrele afective
ca voluptate pentru absența gândirii
ca o păgână credință într-un Eros ciufut
și o toleranță față de capriciile vremii.

iubirea ca un stomac neatins de foame
și o sete care nu reacționează cu lichidele.
ca o fără de astâmpăr intentie
de a ieși din tine ca un taur în arenă
în roșul celor mai acuți trandafiri
din cauza cărora s-au denumite războaie.

iubirea ca un neajuns cu margini rotunde
ca un duel al aerului în cruce
și ca un subterfugiu de la tortura de a exista.

iubirea ca scrimă
ca decor și parcurs al unei naivității vinovate
ca o pervertire a sălbăticiei la savoare,
ca o bucătărie franceză și un everest tropical.

iubirea ca
tot ce vrei și mai ales ca ce
nu ți-ai putea închipui că vrei,
iubirea ca propriu-zis
ca-și-făcut
iubirea ca podul palmei
și ca macaraua tristeții,
iubirea ca deces în umbră
și ca lumină de veghe,
iubirea ca postum
și ca antecedent,
iubirea ca un nimic dezintegrat într-u totu'
iubirea ca fărâme de delir
și discordanțe între trecut și viitor.


iubirea ca o monotonie angrenată în exces,
ca o extravagantă arătare a binelui,
a frumosului și a adevărului,
ca o mască finisată a minciunii
și a urâtului împărtășit la plural,
ca o nesăbuită epatare în poezie,
ca o flagrantă insultă la adresa comunului.


iubirea ca iubire
din iubire pentru iubire.
iubirea ca și cuvânt -realitate
ca și fapt împlinit.
iubirea ca nimic altceva,
ca una și aceeași,
ca totul sau nimic.

simplu. mă-ncălzesc de la noapte

Ben Howard - Promise
   
 Asculta  mai multe  audio   acustica

niște line linii de dulce...
îmi place cum pleci tu stingher
ca și cum m-ai fi iubit mâine
dacă exista fără ieri,
iar acumul îl lași pe mine
și fără să nu mă mai vrei
îmi dai idei
despre cum aș putea să îți spun

mai repede
că..

te faci mai bun,
mai departe,
mai al meu
și tot mai greu de scos din minte.

iar mă trezesc cum îmi place

într-o duminică dimineața să ne trezim pe covor
pe-o podea de iarbă
pe-o fărâmă de cer
iar eu să uit să-ți cer
să-mi zâmbești în palmă
pentru că umărul ar fi mai dulce
și buzele mai grele
pentru că tu m-ai căuta printre perne
și eu  aș arunca din ele
numai păsări care spun primăvară
eu să te fac mic înăuntru
și tu să mă dai pe dinafară...


nu bag de seamă
am privire zurlie
e suficientă lumină aici
ca să-mi amintesc de mine
ca să pot să te văd pe marginea ceștii cu ceai
cum stai
și-mi dai zilele de-a dura
până când ochii mei amețesc
până când mi-e sete de cât te privesc
și-mi pare c-am putea-o ține așa
într-un mult, într-un prea bine
nesfârșit de lume.

se știe când nu se știe

uneori zilele nu sunt altceva decat un geam spoit de ceata si de nori cu toate gandurile de care nu mai scapi.

Ma intreb de ce linistea din mine apare in mijlocul furtunii celor din jur . Mi se spunea despre oameni ca  sunt neputinciosi ; eu de ceva vreme observ la mine neputinta de a ma crede neputincioasa si mi-as dori ca afirmatia asta sa vina din multa mandrie, dar izbucneste dintr-o mare resemnare fata de ceea ce m-am educat sa fiu. Nu imi ies mereu toate, dar ma descurc cu destule. Ma descurc si incerc sa le dau de cap pentru ca tata ma certa de fiecare data cand ziceam ¨nu pot¨ sau ¨nu vreau¨. Ma descurc pentru ca nu dau legumele la o parte din supa si nu evit obstacolele, le intampin. Nu imi aleg ce imi convine si ce nu, e o provocare cu mine insami sa fac fata la orice. Uneori ma gandesc pe ce fac risipa de energie, dar ma incred in instinctele mele pentru investitii benefice pe termen lung. Nu pot să dau înapoi și să admit că pot pierde teren. Mă cuceresc pe mine înainte de a cuceri restul...

cum se pune o pauza pe pauza?

Spre deosebire de ceilalti, eu realizez ca pe mana mea castig, de mana mea pier. Sunt meritele tuturor eforturilor pe care le depun, consecinta tuturor ideilor pe care le pun in aplicare si de multe ori, doar impulsul unui afect de moment. Sunt o razvratire cu mine insami, iar asta ma ajuta sa mă înverșunez împotriva a tot ce nu sunt. Capăt ceea ce am pentru că mă primesc... mă iau de la mine cu împrumut, mă dau înapoi și nu știu dacă voi fi vreodată permanentă.

Nu mai vreau să cred în nimic. Nu mă mai mândresc cu toate deciziile și convingerile. Nu. Un lucru de care pot afirma că sunt 100% sigură e un univers ratat, o ușă pe care am trântit-o în nas  posibilităților. Totul trebuie pus sub semnul reconsiderării. O rădăcină adâncă în concepții inflexibile nu stimulează, nu mă îndeamnă să cresc,  să acumulez , să îmi mai dau sufletul...


Singurătatea nu e doar simplă singurătate.
De cele mai multe ori e un scârțâit de ușă și un ecou prea clar, o haină aruncată insipid pe undeva, un singur tacâm trântit în chiuvetă, niște buze amorfe stâlcite-ntr-un zâmbet stângaci, un aer gri și o fereastră  pe care continui să te uiți în gol...