un alt exercițiu de scris

Mărturisesc că mă privesc fără resentimente și dau fața cu mine zilnic, dar asta nu slăbește cu nimic teama imensă pe care o cresc și o îndrept spre mine : sunt cea de care mi-e cel mai tare frică. Singurul lucru pe care nu îl știu despre mine e cum sunt eu în afara mea. Trăiesc cu mine înăuntru, mi-am orbecăit toți pereții, parcurg ca un pușcăriaș podeaua celulei pe întuneric fără să mai trebuiască să gândesc chiar , însă de fiecare dată când ies la lumină, când încerc să mă uit spre locul de unde plec, totul se estompează. Nu e ca și cum nu aș știi despre mine cum mă comport, cum apar, dar mi-e clar că sunt suma intenților și premeditărilor voite, că în majoritatea cazurilor ceea ce afișez este ceea ce hotărăsc să devină aparență. Cu toate astea, duc dorul aparențelor naturale, acelor aspecte ale mele care îmi sunt nebănuite, acele detalii care mă fac pe mine să par eu fără ca aceeași eu să iau asta la cunoștință. Sunt uneori îndeajuns de ticsită de gustul pe care mi-a intrat în mână să-l provoc oamenilor. Alteori am pană de idei când vine vorba de stârnit senzații - mi se pare că am epuizat deja multiple variante posibile, că am surprins și din ce uimesc cu atât mai fadă devine uluirea. Cred că am uitat să accept să îmi fie servite și să servesc la rândul meu naivități, simplități de gând și nimicuri reconfortante, nemăturate de toți perii neronilor mei hiperactivi.

Caut străina din mine. Am alergat nebună după mine, să mi-o iau mereu în față, să mă dau pe toate părțile, să-mi descifrez toate liniile, să-mi cuantific tresăririle, am vrut să mă știu cum îți știi ochii dedesubtul frunții, am vrut să elucidez orice cale ce ducea spre mine și nu zic că am reușit pe deplin, dar mi-a ieșit neașteptat de bine, atât de bine încât stau să mă întreb cât de mult trebuia să îmi propun asta. Nu neg toate adevărurile, toate trecuturile, toate rădăcinile ecuației , nu contest cât e de comod totuși să știi de unde să te iei și încotro să te duci, cât de mult pot plusa cu asta, dar sunt momente în care devine banal să te ai veșnic, doar pe tine. Desigur, nu îmi reneg narcisismul, egoismul , egolatria, nu întinez cu nimic felul în care mă iubesc și niciodată nu m-aș scoate din viața mea și dacă e să caut  evadări apelez întâi și întâi tot la mine( căci așa m-am obișnuit să procedez pe vreme bună, pe vremea rea) și ce altă evadare mai sigură decât cea înspre tine? Cel mai liber necunoscut e cel din noi înșine. Ne suntem propria libertate, propria carceră și singura cale de ieșire.

Există oameni, sunt convinsă și încredințată să îmi mențin afirmațiile, care mă ajută să fiu EU. Sunt oameni fără de care și dacă mi-aș ajunge, nu mi-aș fi destul. Însemnăm atât cât reușim să ne proiectăm în ceilalți și atât cât captăm și reflectăm în noi. A exista de unul singur e o condamnare la care te supui cu sălbăticie mânat de propriul singular instinct, căci altfel, totul pare structurat  așa încât să aibă loc reacții în lanț. Da, facem alegerea de a ne izola, de a ne feri, de a ne distinge, de a ne limita și restrânge, de a diminua suprafață de contact, de a ne uita în introspecție, dar această decizie, pe cât de benefică, pe atât de inerțial costisitoare și revin din nou asupra ideii de a investi în egală măsură în tine și în alții. Poate că de fapt așa ne asigurăm că rămânem pe plus : cum "A FI" în deplinătatea de sens înseamnă a te integra din părți, ocupându-te de părți, cucerești întregul. În rest, orice referire la o penitență permanentă a singurătății îmi constrânge logica la repulsie. Alegi să fii singur, alegi să te privezi de umanitate și te păstrezi pentru ceva mai adânc decât tristețea, care e umană, te închegi într-o grotească disperare a unei conștiințe hăituite și deci încetezi să mai fii suflet, să mai fii OM. Asta simt eu și din ce simt trăiesc.

Nu știu exact ce să rezum de aici.
Menționez că iubesc mult din ce văd și înțeleg, încă și ce nu percep și nu divulg. Adaug că mă am pe mine în preajmă și lumea înconjur, că sunt prima la care mă duc și ultima care mă așteaptă să ajung, cu toate astea găsesc inexplicabila dorință de a mai încerca rolul ăsta și pe alții - de aceea încă îmi pasă de oameni, nu mai presus,dar pe muchie și în momentul în care nu îmi va mai păsa voi înceta să fiu cea în fața căreia să mă supun și să-i acord încrederea.

destructibil abstract

intru în lumină ca-ntro-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vânt
și golit de vedenii...
te văd pe pereți
luând locul umbrelor care se dilată
și timpul n-are de-a face
cu glasul meu pierdut în blestem.

te zbiară gheața, te adulmecă pământul
și în apa cea fără de sete te scurgi
ca să mai miști tăceri
din ochii mei de nepătruns.

mai caută-mă o dată la capăt de zile
și curmă-ți zadarul cu care m-ai uitat!
din cerul meu nu pleacă nimeni
și niciun înger n-a intrat.


te-ncearcă vieți la rând
și nu știi ce-i cu tine,
iar eu treptat îți surp
și suflet și visare, căci eu cu mine toată
m-am dat să te dărâm
și tot rupând din tine
eu m-am făcut întreagă.

intru în lumină ca într-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vant
și silă de frig mă ia și mă naște
din piatră în piatră.

eu perceptibil

e rece,
un rece hapsân și hulpav
din care n-am să-mi iau decât nimicurile să le pun de-o parte și de alta
a celei cu care trăiesc
și a celei cu care mor,
dar nu mor decât destul ca să trăiesc
și trăiesc pentru că asta îmi vine cel mai bine să fac
atunci când știu că vreau să ajung acolo
"pentru că n-au putut s-ajungă alții, deși s-au străduit".


nu mi s-a dat de ales,
de asta am ajuns la mine.
pusă în fața a multiple căi de ieșire
n-aș fi optat niciodată să orbecăi spre înăuntru.



timpul e o tranzacție de euri,
te cedezi mereu în favoarea celui care va să fie.
am o colecție impresionantă de secunde pierdute
în urma cărora m-am costat.
renunț la mine permanent,
poate de asta mă am cum nimeni niciodată nu și-ar cheltui viața
să mă aibă.

am un ego solar la degetul mic și cu toate inelele lui venus
am fost cerută de soție -
singurul angajament pe care l-am făcut din iubire
și pentru totdeauna
a fost cel față de mine.
de asta, oricând
aș putea să iubesc o lume întreagă
și să rămân a nimănui,
adică mie.

necruțare

ninge cu o înverșunare maladivă
ca și cum toată moartea s-ar fi îmbrăcat în rochie de mireasă
și valsează primul dans cu Dumnezeu
pe capetele tuturor.


s-au convertit sfinții pe întuneric polar
și fac dramaturgie în carne vie...
se pune tragicul în scenă
și fulgii atei coboară cortina.



cerul e o serie de crime perfecte
și toate urmele se sterg
înainte de a fi lăsate...

e absurd,dar n-are altfel cum fi

ești tipul ăla greșit de băiat bun
căruia nu îi poți spune pe față
că nu,

chiar NU.

e o idee proastă să mă faci pe mine
să nu fiu în stare să te aduc cu picioarele pe pământ
și e aici vorba de o lașitate,
e vorba de a nu avea curaj să accept să fiu
nefericirea ta.
dezamăgirea ta în dragoste,
fata aia pe care o placi prea mult
și care nu te place înapoi.

dacă ți-aș spune așa, fără ascunzișuri:
-băiete, dă-ți seama, ești în plus,
gata, ai depășit limita,
nu pot să mă mai prefac că nu știu
că ești topit după mine,
nu pot să mai țin pasul cu tot excesul tău de zel
afișat în n mesaje structurate prelung să-mi arate
cât de mult te atașezi și simți nevoia
să-mi împărtășești toate secundele tale
doar pentru că fac parte prea mult din gândul tău,
timpul tău și viitorul în care nu am nicio intenție să fiu,
dar tu nu ești în stare să-ți dai seama,
doar pentru că la "ce mai faci"
sunt forțată să răspund cu un "bine"-
un bine din care tu faci o declarație de iubire.


încă nu-mi vine să cred cât de puțin vă trebuie
ca să vă faceți iluzii și să dați din coadă,
să fiți mereu acolo, mereu amabili,generoși,
gata să vă lăsați fraieriți pentru oricâtă vreme
și-apoi dintr-o dată dați la o parte,
ca mai apoi să suferiți și
să spuneți c-ați iubit o femeie
iar cu asta viața voastră a fost viață,
deci demnă de pus la roman.
desigur, suficient ca să nu mai credeți
în femei.
să nu mai vreți să vă îndrăgostiți vreodată,
să vă căsătoriți din plictiseală, compromis
sau rigoare socială.

ești tipul ăla greșit de băiat
căruia nu îi pot spune
Nu, chiar Nu,
pentru că că vezi prea bine,
știu ce destin te așteaptă
și eu încă mai cred în minuni,
încă sper că te vei dezîndrăgostii de mine
sau poate nu mă placi de fapt cum crezi, cum știu,
pentru că vezi tu,
tu nu vei apuca să vezi vreodată altceva decât firimituri
din ce aș putea fi dacă
mi s-ar întâmpla și mie să fiu
tipul ăla greșit de fată bună,
gata să se dea toată.