frpd

ca un nimic suspendat de abstract,
ultimul meu gust despre tine.

asta nu este eu.
eu sunt o asta.

să mă uiți din neuitare cu certitudinea
că n-am să plec nicicând
de acolo unde nu am ajuns.

amintiri despre viitor?
e supraestimat termenul ăsta.
eu am deja leacul pentru boala
sub forma căreia îmi vei apărea
și moartea cu care o să scap de tine,
în chinurile facerii
de iubire.


nu o să mai am ce spune în curând
așa că oriunde vei vedea poezie
sau doar cuvinte
citește cu cât vers alb
am adorat să rimez cu ...

aburi uzi de plumb

nu știu de privirea cui am nevoie ca să mai văd prin tine toate câte mă vedeam.
aveam mereu impresia că te lupți pentru a dispărea,când tu de fapt, te chinuiai să te lași descoperită, să fi găsită acolo unde nu ar fi fost niciodată loc pentru a fi altcineva. a fi până la capăt mai mult tu fiind tocmai eu , te-ar fi legat de nesfârșitul de care eziți să te atârni.

nu ai învățat să durezi. nu știi să umbli pe vârfuri pe coridoarele timpului. afară e furtună și în geam sacadat bate sandaua de ploaie mahmură a cerului. te înspăimânți și te uiți pe podeaua de ferestre cambrate pe talpă--- nici nu-ți mai pasă pe-a cui transperantă mai lași amprente de culoare. ai suspectat mereu că toate balamalele vor scârțâi în ton cu tunetele, dar oasele nu le-ai uns din vreme. acum pășești fără de tăgadă și speri că pisica o să-și uite coada în mâinile tale. mi-este greu să-mi imaginez dimineața ta de liniște când știu cât zgomot faci cu întunericul. cu el și cu cheile de la casă pe care le-ai cârpit pe buzunarul din dos ca pe-o broșă, dar ușile tale nu mai au piept în care să le atârni, iar numărul casei tale s-a pierdut printre numerele caselor prin care ai adăpostit alte furtuni, despre care numai anumite fulgere albe mai spun câte o poveste amețită. cablurile servesc de decor și te legi la șireturi cu semnal deshidratat din lumea celor care nu te mai cuvântă, iar când spun că tu exiști mai tare exact acolo unde nu ești, tu nu mă crezi. eu spun însă adevărul și niciodată nu te-am mințit destul.

mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.

stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.

O stare a ta latentă, în care lumânarea de pe noptieră ar putea fi alimentată secole de oxigenul tău fățiș aruncat afară din lipsă de chef , este ceea ce îți provoacă reacții onirice în lanț , însă ai destule visuri pentru care merită să te trezești ca să le faci reale.

totul se oprește. inclusiv ploaia....inclusiv vântul...și noaptea. și ceasul tău din perete se va opri într-o zi suspendat între treimea sfântă a punctelor tale cardinale din care ai exclus estul pentru că te simți amenințată de un eventual răsărit. te vei opri și tu și-atunci totul în jur se va opri o clipă, o clipă a timpului tău propriu în care vei putea conjuga nepăsarea tuturor persoanelor. atunci poate se vor găsi unii care să regrete că nu ți-au folosit la timp pupilele ca să-ți extragă toată lumina pe care le-ai furat-o. Și dacă mai pleci atunci din loc, o vei face din bătaie...și-ți dorești să obți măcar niște palme din al căror pocnet să te faci praf.

momentan ești doar bântuită. bântuită în străfunduri de șiroaie de apă care nu nimeresc ștreșinile și te inunzi... te inunzi și faci diguri din batiste imaginare care nu te rețin. umpli ligheanul de sub dormeză cu tot de pe tine atins de umezeală, însă nu știi cu ce fel de apă se spală apa din tine.cu scurgerile înfundate și robinetele memoriei date la maxim, tavanul încă mai contorizează , iar tu aștepți încredințată un curcubeu incandescent.... peste tot e ecou și te auzi cum suspini. nu e vocea ta, e inima ta rămasă fără umbrelă, inima ta care crede că cerul poate să cadă pe tine la infinit.

inepții melancolice

eu știu că și în dimineața asta ireală
tot după tine caut de-o viață...

suprapun timpuri peste liniștea din mine,
însă mintea mea e surescitată de intemperii
mult prea sentimentale...
în traducere
plouă cu toamna toată
peste inima mea de asfalt topit.

vorbesc despre cea care sunt
ca despre o frunză ce trebuie să cadă,
ca despre o pasăre ce va fi să plece
într-o țară în care zborul e mai cald.

nu mă sperie nimic,
dar am auzit eu că cea mai mare lașitate
apare când nu iubești
sau când iubești ,da' nu așa cum se iubește.
atunci toate fricile te subjugă
pentru că ești un om fără o patimă,
fără un ceva care să merite mai mult
decât toată zloata asta de lume la un loc.


pun rămășag că tot ce nu pot vedea,
tot ceea ce nu îmi imaginez că pot vedea
e cu mult mai frumos decât ceea ce se întâmplă.
ba, știu sigur că tot ce nu pot înțelege,
tot ce nu pot descifra, atinge, cuceri
e cu mult mai perfect decât perfectul a ceea ce știu.
simt și vreau să simt cât mai mult
în limita locului de comparație cu ceea ce nu
am să pot niciodată simții.
e minunat să-ți aduci aminte de cer,
cât e de poeticoclișeicdescântat de frumos și mare,
de stele,
aceste chestii strălucitoare al căror praf
nu s-a intimidat deloc de mormanul ăsta de cârpe
care încercăm să le coborâm în romantismul nostru uman...
să ai gustul că orice certitudine este indubitabil mai amară
decât infinitul unei singure îndoieli.

e bine să revii asupra ideii
că ești un pumn de galaxie
și că tot ceea ce e mai presus ca tine
e de fapt cu adevărat viața
a cărei iluzie și copie o uzezi zi de zi...

uneori am impresia că trăim pe pergamente,
alteori că ne lucrăm doar pe ciornă,
rareori ne scriem în original...
însă totul rămânde undeva,
destinul e de fapt un viitor
trecut în prezentul celor care n-au apucat
să fie încă noi.


trăim într-un peisaj cu metafore deja patentate,
pe a cui estetică să o mai inventăm?

trebuie să mai aștept să cresc și să găsesc un nume
pentru tot ce e urât-frumos-bun-rău
deopotrivă.

și totuși
rămân cu această vagă impresie
că totul începe și se termină
continuând să existe
cu iubirea.

pe aici o să pice frunze

calmul din mine s-a întâmplat.

la fel și toamna.

sărut acum pământul din care sunt pământ
și cerul din care încă nu sunt stea.


toate aleile care duc spre mine sunt pavate cu extaz seismic,
iar peste, or să se scuture crengile
și-are să foșnească liniștea din nins.

mi-ar fi mai puțin octombrie, în doi,

știu.

...dar asta presupune să dau peste cap

toate una care am fost.

a trecut un timp și mult are să tot treacă...

fără tine,

Edi.


În tine nu va mai lovi nimic, nici măcar vremea, niciodată spațiul. Undeva, mai presus de astea, "tu rămâi la toate rece"... și dacă ceri ceva să te acoperi, îți las iubirea mea pe lângă și dorul pe care am învățat acum să ți-l port.

Nu mă mai întreb, deși încă nu am înțeles
și nu mai plâng, cu toate că ochii mei îți tremură amintirea...
nu pot încă să accept, dar cu ce fel de înverșunare să te aduc înapoi!?


Văd peste tot ceea ce puteai fi .

Trăiesc și simt ceea ce puteai trăi și-n fiecare moment frumos și bun pe care ajung să-l duc la suflet îmi vine în minte cât de multe aveai și tu de strâns în piept.

Victoriile etapelor mele cu viața mă mută mai în față și realizez cât de tare trebuie să mă zbat să fac lucrurile să conteze, să însemne ceva, să lase ceva în urmă și mă bucur, mă bucur de tot ce reușesc să fac cu certitudinea fericită și gustul dulce-amărui că sunt printre oamenii cărora li se dă o șansă să fie orice, cu fiecare zi în plus.

Mi se perindă imagini... developez frânturi de umbre și contururi estompate... am lăsat în mine să crească tot ce a prins sens de la plecarea ta și știu prea bine ce semn ai lăsat încrustat în cel mai adânc for al meu... și dacă e un lucru pentru care să îți mulțumesc este acela că tu, chiar și nefiind, mă faci pe mine să fiu ... mai tare decât aș fi neștiind de tine că ai fost...



Pentru că da, din tine am început să-mi iau lumină și curaj, te-am izolat de tot și te-am pus deoparte .Am făcut din tine îngerul păzitor în care mă-ncred ... - nu știu de ce până nu demult nu puteam crede în asta și nu știu de ce tocmai tu te-ai dovedit a fi acela care să aducă în mine ceea ce lipsea, dar nu am nicio îndoială că meriți să fii tot ce îmi ești.



O să mă doară și are să-mi fie ciudă mereu pentru fiecare clipă care nu se trece în contul tău și pentru fiecare an care se adaugă la absență...

Nu fac din cuvinte ofrandă. Ia toate tăcerile mele ca răspuns...!

PS: "FIECARE MOARTE REPUNE TOTUL ÎN DISCUȚIE, NE OBLIGĂ SĂ NE CONTINUĂM ȘI PARCĂ SĂ NE REÎNCEPEM VIAȚA" - emil cioran

miez de zi

pentru că uneori am și pe lumină suflet și-mi vine să-l vărs afară...

cred că toate iubirile m-au albnegrit suficient de tare
încât să nu le mai pot scoate niciodată din țesuturi.

din curajul meu aparent fără cusur,
primul defect e că sunt cea de care mi-e cel mai tare frică,
urmând apoi la rând
lașitățile de a nu mă lăsa ajutată de alții să mă-nving.
cineva mi-a spus să-mi îmbrățișez temerile,
însă eu la piept nu-mi mai duc nici sângele în ultima vreme
și din câte brațe am întins spre mine însămi
tot atâtea am retezat din os...