zaharisesc

mă divulg senin în tine

undeva la crăpătura zorilor în verdele

cu care mi-ai sălbăticit privirea.

m-ai lăsat să mă las decoperită

și niciodată nu rămâi pe margine,

de-aia miezul meu acum nu se mai pierde.

ne putem iubi pe ape care nu știu să curgă

și-am să-ți spun într-o zi despre mine
și-n câte mări am alergat să mă torn

până când să-mi stai în cale,

până când m-ai obligat să mă beau.

am prea mult nesomn ca să te pot visa

așa că te trăiesc cu inima deschisă.

buncăr

ne suntem doar niște metafore exagerate
incorente și frapante prin stilul de nonsens

cu care îmbrobodim atâta lume nebună...
ahtiați după modernism poetic ,

ăștia toți pozează crispat în ipocrizie

și-și fac ramă din superficialitatea frenetică.

o îmbârligătură de vorbe și dezastre,

câte ravagi poate face lipsa de idei

și dorința de a spune cu înverșunare ceva.

până la urmă tăcerea e singura amărăciune

veritabilă și de profund efect sonor.

aer adipos și blocat în stări străine,
aici se repiră pentru pâine cu apă

și guri de suflet se astupă pe rând.

centrare dreaptă

cred că am nevoie de a nu vrea. de a nu vrea pentru un moment totul și a accepta cu modestie amabilă puținul. asta m-ar odihni și m-ar face să nu mai răsuflu greu. respir liniștea ca pe ultima gură de oxigen dintr-un tub care se termină. nu are de a face nimeni cu ceea ce pot eu să fac pentru mine și nu răspunde nimeni de starea mea de bine. eu sunt propria mea stare de mine.

dacă nu am fost obișnuită să mi se dea pe tavă, acum izbesc cu cele care mai apar de toti peretii. mă încăpățânez să pot singură imposibilul și lumea toată. nu pot să stau în rând, nu am starea necesară. nu mă aliniez, nu știu să stau dreaptă și nu știu să trasez uniform. păcat că sunt atât de dereglată din punct de vedere matematic, nici algebric, nici geometric, eu nu mă pot analiza. sunt ireductibilă și de nemultiplicat ; asta provoacă ravagii în spațiul ăsta strâmt pe unde știu să exist.

nu îmi trebuie mai mult decât cer de la mine. mereu și mereu același EU la care rezum totul. unii zic că greșesc, dar eu numesc greșeală numai încercarea de a te da pe altcineva. nu vreau să cunosc iremediabilul prin îmbolnăvirea mea de egouri străine. al meu e singurul care îmi dă să mănânc și e acolo tot timpul.

sunt sigură pe ceea ce ajung să fac și pe toate gândurile pe care nesăbuiesc să le păstrez în cap și chiar dacă am dubii, ele niciodată nu ies singure pe stradă și nu vorbesc cu necunoscuții. îmi dau seama că asta deranjează, îmi dau seama că și aroganța mea o face, însă n-am găsit până acum cântarul care să îmi arate că depășesc măsura pierderilor în fața reușitelor cu care mă îndop.


nu sunt o tipă puternică. mie mi-e teamă de nimic.

http://www.youtube.com/watch?v=l4Bh0ctDf5U

gineco

m-ai lăsat însărcinată cu imposibilul

și-am să-ți fac iubire din flori,

pasiune bastardă

care nu o să poarte nume,

care o să se știe pierdută

în necunoscutul pieptului tău

și-are să urle de foame

la toate portile inimii pe care o ai

și-are să-nfigă ghearele

în pieptul la care a crescut.

nemernic milos și bunule rău,

ai să-ți faci timp de chinul meu

și-ai să-mi ții travaliul în perne

ca să pot muri de fiecare dată

din ce în ce mai puțin

până dau viață.
ai să fi acolo, drepturi depline

să mă lași să te rup,

să te blestem și țip și arunc

în cea mai mare grație,

să te iubesc fără acte

și termen de garanție,

fără custodie pe sentiment.

tu cu mine și copilul nostru imposibil,

suntem identități furate,

un mic act de creație bine jucat.

sentința finală

va fi cu mult mai coaptă

decât crudul adevăr.

nu aștept de la tine nimic,

m-ai lăsat cu inima mea la gură,

gata să mă avorteze

și să-ți facă loc să te naști ,

IMPOSIBILULE!

reacție agresiv de lentă

vocea e un ecou ciudat,

un scârțâit de esofag al noptii

care înaintează pe parchet

și privește prin gaura cheii...

...

dar ca să o trec la romantism

și emoție

am un calvar în pântec în ultima vreme,

atunci când te rostesc în mine.

degeaba sunt zidită într-un corp care te vrea

și degeaba tot mă laud că mor în viața din tine.

nu s-au făcut ape suficient de adânci

încât să nu mă poți scoate.

refrenul ăla închistat pe spate

îmi face și acum sângele să stea la coadă

și să bată ritmul arcurilor întinse.
te-am acordat la toate timpurile

cu gura mea și mapamondul ei întreg de limbi de ceas
te-am făcut perfect, perfect de simplu până în prezent

și-acum știu că poți să pleci oriunde-n oricât

pentru că numai eu îți știu slăbiciunea

și puterea de a mă părăsi în tine

până la ultima suflare.


n-am să te văd atâta vreme

cât nu accept că e de ajuns

să mă privesc

ca să știu că ești.