dragă

același neînțeles ți-l port
aceeași neînțelegere mă poartă
aceiași ani pe care nu-i știi
mi se aștern în față...
gândurile mele nu ți-au pus cruce,
lipsa ta nu are loc pe pământ.

îmi iubesc bucuriile prin ochii tăi închiși,
și-mi șterg cu rușine lacrimile
atunci când viața mă face să plâng.
a râde, a plânge
infinite șanse de a drămui timpul!

am o lecție învățată care nu mă lasă decât să trăiesc.
am un rest de zile pe care inima mea e liberă să le consume,
iar pentru asta îmi julesc genunchii,
îmi târăsc coatele
și îmi dau palme când fac mutre.
ești responsabil cu liniștea mea interioară!
fac pași înainte și evit să crâcnesc,
diminețile sunt minuni
și serile împăcări de sine,
mă cresc.
Mulțumesc!

cea de acum

mă repet, deși am încetat să fiu. am mai zis, încetez să fiu cu fiecare clipă. și devin totuși. devin ceva. un stop contracarat de un start. un nimic condamnat să facă sens. totul e supus semnificației de fapt. nu trăim printre certitudini, cauză-efect, ci mai degrabă printre valuri de supoziții. unele mai trăznite decât altele. deviem de la linia de plutire, facem  acrobații cu înțelesurile cuvintelor, emoților, incidentelor, liniștilor, zgomotelor, extravaganțelor, ale normalului sau anormalului. ne catapultăm mintea în n destinații posibile, dar gpsul nostru interior nu calculează niciodată ruta cea mai economică. o luăm pe arătură. RĂĂĂĂu. de cele mai multe ori. țânțar , armăsar sau mârțoagă la o căruță cu cinci roți, avem idei care mai de care - urbane, rurale, platonice, terestre,galactice, banale, țipătoare la cer, un cer spre care ne aplecăm din ce în ce mai rar.

trăiesc de ceva timp într-un memento mori. nu știu unde e coincidență, unde e maturitate, unde e teamă sau pur și simplu contact cu informația, dar totul mi-aduce aminte că sunt închisă într-o eterniate finită. știu că mă rotesc în jurul unui punct relativ, știu că îi zic moarte și că refuz să cred că e doar atât. realizez câte combinații posibile există pentru doar o secundă din timpul meu ireversibil. ce uzat e conceptul de sumă nulă, dar parcă îi dau refresh zilnic în propriul meu algoritm. mă împart între ceea ce câștig și ceea ce pierd, mă adun și mă scad, mă risipesc, mă chibzuiesc, mă pun de-o parte, mă dau toată, mă creditez, mă trag pe sfoară. în principal, îmi coordonez propria rețea de cămătărie sentimentală. sunt propria mea jegmănitoare, propria mea samariteancă. sunt figura escrocului și chipul caritabilității. cred că am făcut ceva investiții neserioase la viața mea, dar am rămas pe plus. de aia profit uneori, de aia atunci când mă las pierdută, o fac pentru senzația nouă.  Daaarrr...să revenim la deadlineul final. Da. umblu cu moartea în tandem de la o vreme. nu, nu la  modul lugubru, depresiv, bacovian, mai știu eu ce. Sunt din contră, exagerat cel mai fericit dintre pământeni. doar că adulmec invizbilitatea unui sfârșit și mă îmbăt cu apa tulbure a prezentului. Am devenit atât de ahtiată de prezent că uneori închid ochii și nu îi pot da contur zilei de mâine. Nici nu mă sperie că nu ar mai fi un mâine, dar mi-ar plăcea să existe. Mi-ar plăcea pentru că las, forțat, multe pe mâine. nu mi-am sincronizat toate poveștile la timp, am trăiri planificate într-un viitor mai accesibil. am amânat multe, am pus pe HOLD diverse apeluri ale destinului. într-un fel, e evident că am desconsiderat ceea ce știe și cea mai neșlefuită țață din piața cu flori : viața e scurtă.

Însă acum, acum mi-am apucat frâiele și mân. Știu că am ceva de făcut cu tot ce e al meu sau vreau să fie, știu că posed doar ceea ce trăiesc sau fac să se întâmple și sunt lacomă, îmi doresc cât mai multe achiziții.
Memento mori ... reconjug sentimentele la timpul prezent și timpul lui "o fi să fie" îl scot din uz. dacă e să fie, să fie acum, cât mai acum, pentru că mâine...mâine pot să nu mai fiu eu.