nici de tomnit nu se mai tomnește la fel

Cred în logică
și în efectele fără de cauză
sau în consecințele de după efectul cauzei.

 încercarea moarte n-are.
ce absurd să cucerești eternitatea în maniera asta...
deja mă văd "PALER"iană așteptând pe peroane interminabile
cu bagaje de gânduri făcute în grabă , grămadă...
niciodată nu apuci să îți porți toate gândurile,
dar împachetezi, împachetezi, în caz că te apucă
inconștiența
la mijlocul drumului

și uiți de unde ai plecat
spre ce pornești
și că nu ai voie să te abați de la cale.
pui în valiză gânduri mai groase
pentru timpuri mai reci și vremuri mai aspre,
imprevizibilul meteorologic te face să consideri
chiar să iei și bocancii...
poate poate intrii cu ei în viața cuiva.
și-apoi mai sunt gânduri subțiri, care nu ocupă loc
care nu țin de cald, ci doar te lasă
să umbli acoperit pe stradă
iar oamenii pot continua liniștiți să treacă pe lângă tine
crezând că de la Adam și Eva
am învățat măcar să nu mai umblăm
goi de intenții pe drum...

în fine,
nu știu de ce m-am hotărât să plec să încerc
așa,
fără nicio rezervare,
fără niciun bilet...
doar unul de tombolă.
mi s-a spus că nu încerci mereu ca să câștigi,
încerci ca să sfidezi ironia sorții
și că acolo unde te duce capul,
ar trebui să te ducă și picioarele.

și bagajele mele făcute grămadă cine le cară
?!

rezonanță distorsionată

am început să bâjbâi și să îndrug niște tăceri despre care nu am habar unde duc.
mi-am revăzut simplitatea în toate formele ei și-am încetat să-mi mai răvășesc contururile. sunt încadrată de tot ceea ce simt fără margini.
întotdeauna mă străduiesc să rămân pe punctul de plecare. e foarte greu, ca om, să întârzi rătăcirile sau să le urmezi întru totul. mi-aș fi putut îngădui câteva pierderi de cunoștiință, dar am un contact latent cu realitatea care mă face să ard din rădăcini. nu dau pasărea din mână pe un pahar de apă chioară doar ca să îmi orbesc setea de necunoscut.
s-au inventat aripile, dar eu nu le folosesc.
să zboare toată lumea,  eu prefer să-mi târăsc aerul spre plămâni și să-mi simt picioarele pe pământ.
supraviețuiesc unui tip de fidelitate telurică probabil pentru că nu sunt adepta excesului de zel. nu sunt constantă, dar conserv totuși schimbările pe o linie ascendentă. nu îmi plac întreruperile, atâta tot și dacă e să continui să joc, pariez pe sfârșitul care începe întotdeauna bine.

signo

îmi privesc lipsa de chip a timpului cu o stăpânire de sine nemaiîntâlnită.
nevorbele acoperă toată efuziunea sentimentală de care eram odată în stare.
printre linii și dungi, cercuri, această geometrie estetică și simplă a vieții își varsă teoremele în poala mea, iar copilul din mine nu mai adoarme legănat de arhitectura basmului. adevărul e că unele direcții s-au trasat atât de apăsat pe hârtia întâmplării că nicio caligrafie a uitării nu poate depăși limita de rând. despart încă în silabe cuvinte al căror înțeles nu-l mai cunosc, dar care a însemnat odată ceva. e uimitor cât de fideli rămânem acelor lucruri care au însemnat odată ceva. suflet- animal de povară, cărător însetat de minuni absente, depozit șubred al aruncăturilor de băț în care ne împotmolim de la zi la noapte și ce departe pare fiecare strop de apă atunci când setea îți alunecă pe gât în flăcări și gura nu-ți are astâmpăr și vorbește despre valuri pe-al căror albastru mintea și-a cățărat privirea-n niciodată...pentru că niciodată nu e un târziu sau un apoi de sine stătător, e acel tărâm pe care pășind cu gândul îl faci să existe și-n care te pierzi mai înainte de toți veci și pentru totdeauna, totdeauna fiind, iarăși, un alt cuvânt de care te legi cu lanțuri - opturi din zale simbolizând infinitul întretăiat cu eternitatea fiecărui moment în care te simți mai om doar pentru că îți poți permite să simți nimicul și să-i dai un sens...