un iris adormit pe jumătate șoptește că
asta sunt tot ce nu sunt.
un extaz periferic al simțurilor
mi-a amintit că nu se mai moare pe capete
pentru că nu mai sunt capete
nici măcar de drum
de țară.
de-asta, toată agitația asta de ordin sentimental
e incurabil urbană,
deci poluată pe alocuri cu o exagerare superficială.
timp perfid,
amintește unde trebuie uitat
și fixează uitări în locurile amintirilor.
o nulitate paradoxală numită viață
ne amenință cu semne de întrebare,
dar nu e sens aici,
nimeni nu-l vinde
și adevărurile se cumpără de la absolut
sau făcând jaf la drumul mare.
oricum ar fi, se poate intra în logică prin efracție,
un cetățean cinstit nu mai poate fi azi rațional.
sau făcând jaf la drumul mare.
oricum ar fi, se poate intra în logică prin efracție,
un cetățean cinstit nu mai poate fi azi rațional.
îi văd cum își marchează teritoriul
și se apucă să se ridice din temelii în spațiul eternității.
sunt unele distanțe care cu cât devin mai mari,
cu atât fac destinațiile mai accesibile.
poate că e nevoie să crezi în basme
ca să treci marea cu sarea
și la final să râzi, să ai puterea să fii inutil.
să știi că nu ești decât un negru sub unghie,
un nimic spânzurat de gâtul infinitului
și cerul ți-a făcut mătănii doar cu genunchiul broaștei.
să știi că nu ești decât un negru sub unghie,
un nimic spânzurat de gâtul infinitului
și cerul ți-a făcut mătănii doar cu genunchiul broaștei.
facem dragoste făcând aluzii la dragoste,
dar e o agonie inconștientă.
trăim timpuri dilatate
în care iubirea a încetat să se mai multiplice.
dar e o agonie inconștientă.
trăim timpuri dilatate
în care iubirea a încetat să se mai multiplice.