hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

luni

nu știu despre ce vorbești
și-am să pretind că ceea ce îmi spui nu mă afectează.

dacă am mai avea timp pe cât avem inimă,
ar fi câte un sfârșit de lume în fiecare dimineață.

...and new

c-un grăunte de praf ucis răzbesc lumina
ca pe-un corp străin de abisul din mine...
ți-aș spune despre foi că se umplu singure,
dar gândul meu lasă spații libere...
undeva, între nerăbdarea de a te fi iubit destul
și așteptarea de a nu te mai iubi nicicând,
s-au așternut doar fericiri mărunte,
acele pelicule subțiri de crimă
săvârșită fără complice.

momentele care nu sunt timp
sunt cele care mă există,
în rest...dacă e să mă bucur de vreme,
fabric clipe premeditate frumos
și îndeplinite de inerție.
nu mai sunt cea pentru care te puteai nesocoti,
am un maldăr de mădulare inerte
prin care plăsmuirile alunecă mai rar
și mai rece...

mă confesez aerului că nu am uitat
și te mărturisesc așa cum respir:
în continuu.

cu greu

dau seama
pentru ceea ce fac, ce simt și ce gândesc.
mulți oameni nu o fac,
dar oamenii la urma urmei fac multe lucruri
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul la robinetul albastru.
chiar și în seara asta m-am întrebat pentru a nu știu câta oară
de ce s-a pomenit să ne spălăm cu apă caldă
și nu suportăm apa rece,
așa că am mai făcut o încercare.

bănuiesc că locuim oricum un viitor previzibil.
stăpânim o cadență infailibilă către un sfârșit.
uneori sunt revoltată pe științele exacte
și cât de puțin loc lasă pentru reconsiderare...
de aia mă bucur când mai apare ceva mai rapid
decât viteza luminii în vid
și toate calculele se dau peste cap.
asta nu înseamnă că nu sunt fan al ordinii publice,
al zenului universal,
al așezării genetice a cromozomilor umani.
nu îmi plac mutațiile
pentru că am văzut prea puține bestii frumoase
și prea puține scorpii îmblânzite
fără mușcături la la piept.
cu toate astea,
urâtul e întotdeauna demn de pus la încercare.
fie doar și din revoltă față de adevăr...
nu mai știu când am descoperit că adevărul poate fi nedrept,
că nu înseamnă neapărat bine
și că poate duce lipsă de estetică,
dar trebuie să fi fost un pas mic pentru omenire,
un bocanc intrat cu forța în viața mea.
de asta acum am încredere în minciuni,
dau un oarece credit distorsionărilor reușite
poate pentru că falsul implică orice,
logic vorbind.

nu știu câte iluzii am fost în stare să plăsmuiesc,
mi-a ieșit mereu mai bine să întâmplu realități.
undeva, la granița dintre posibil și imposibil,
eu am făcut un cerc și m-am așezat în el,
un infinit de probabilități cu care m-am legat la cap.
la inimă nu mi-au ajuns prea multe,
pe ea o țin legată ca pe filele de carte
între două coperți...
pe coperta din față scrie "pe aici nu se trece!"
pe cea de-a doua n-am ajuns să scriu -
nu m-am trecut,
nu m-am ajuns prea departe.
încă...
îmi place mereu să adaug acest
ÎNCĂ,
e ca și cum aș prelungi de fiecare data raza mea de cerc
cu câte un gând-lumină în față,
mărindu-mi aria de desfășurare
și intervalul de timp pe care îl ocup.


doar pentru că îmi spun mereu să vreau până pot
și să pot până ce nu mai pot,
iar de acolo să mai pot mult ÎNCĂ,
nu face din mine vreo Ioana D'Arc
sau vreun Nobel pentru pace,
mă face doar să fiu om până la capăt.
mulți nu știu să fie oameni până la capăt,
se opresc undeva pe parcurs
și nu se împlinesc,
doar se rabdă ...
dar la urma urmei, oamenii fac multe lucruri,
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul robinetului albastru.

pe tema "people always leave"

Avem cu toții momentele noastre amare de neputință. Neputința nu se tratează și nu se vindecă. Doar se înfruntă, uneori cu mai mult curaj, alteori cu antrenată răbdare.
Mi-este foarte greu să îmi admit când mă simt depășită,copleșită, overloaded ,fără de soluții și pentru că nu accept să nu fiu în stare, mă trezesc ducând lupte interminabile cu mine însămi. Că e de bine?Da, pentru că de cele mai multe ori mă depășesc, mă împing dincolo de limite. Că e de rău? Și asta. Un război nu înseamnă doar un câmp de luptă. Vrei nu vrei, există și victime colaterale, repercursiuni generale neasumate. Sfârșesc uneori invadând teritorii din mine cu neîncredere, atacând în puținele lucruri de care sunt sigură, doar pentru că trebuie să pun sub semnul reconfirmării toate răspunsurile. Ar trebui să învăț că nu toate lucrurile din lume au legătură unele cu altele, că poți fi în stare să râzi și asta nu exclude că poți fi capabil de cel mai cumplit plâns, că poți fi un dezastru afectiv, dar poți face ușor lumină în emoțiile altora, că poți fi o voce "de duș",dar o ureche muzicală ireproșabilă, că poți scrijeli niște cuvinte care să te scoată dintr-o situație nefavorabilă, dar nu poți trânti niște cifre atunci când ți se cere eficiență numerică. Nu ar trebui să ne negăm în totalitate pentru ceea ce ne lipsește parțial.

Ultima mea neputință a fost în fața unui om pe care îl iubesc. Neputința de a îl consola. Neputința de a îi explica despre cum stau lucrurile cu oamenii din viața lui pentru că nu știu cum stau lucrurile nici cu oamenii din viața mea, pentru că nu știu cum stau lucrurile cu mine, cea din viața altora. Cum puteam să îi explic acestui om că oamenii nu sunt făcuți să stea, că totul e făcut să treacă, să fie, dar să nu rămână, că cea mai inimaginabilă noțiune este de fapt eternitatea despre care toți ne facem idei? Cum puteam să îi explic că a fi stăpân pe situație este un obiectiv mult mai îndepărtat decât a fi stăpân pe tine și că a fi stăpân pe alții este de fapt o abstracțiune?
Nu știm să înțelegem că avem o existență secvențială, încropită din alte existențe fragmentare intersectate cu a noastră. Cerem celorlalți să fie tot pentru noi și nu știu câte mai cerem de la noi înainte de asta, câte resurse mai avem ca să dăm. Implorăm prezența altora în viața nostră, dar uneori singurătatea e mai mult o stare interioară. Există oameni părăsiți și oameni care se părăsesc pe ei înșiși. Asta se numește deznădejde și roade, roade ca apa în piatră: consecvent .

Ca să revin la ideea cu schimbul relațional, mi s-a părut mereu mai mult decât copilăresc să te dedici sperând  că și reversul va fi pe măsură . Există cauze pierdute, multe. Sau investiții proaste. Și pierderi. Și impurități. De regulă se neglijează. Desigur că trebuie să existe o balanță echilibrată, nu poți fi Mama Theresa tututor , banca nevoiașilor, pansamentul loviților de soartă, să îți asumi toate rolurile, să acoperi toate găurile negre din viața cuiva, neașteptând ca și pe tine să te alimenteze ceva. Nu putem face fapte bune dacă nu suntem și noi "victimele" bunului și ale frumosului. Nu suntem surse inepuizabile de energie și nu ne încărcăm de la soare, ne încărcăm de la sufletele celor din jur. Înainte însă să facem transfer, ar trebui să ne asigurăm că noi funcționăm bine în circuitul propriu.

Există ființe care ne consumă și ne seacă. Asta ne face să ne îndepărtăm E o reacție firească de autoapărare a zenului nostru individual. În neputința mea de a da explicații omului de care vorbeam mai sus, scotoceam în mine după reacții . Adevărul sau mai bine zis, unul din adevăruri, este că ne sperie atât de multe probleme noastre încât de ale altora ne îndepărtăm ca dracul de cruce, mai ales dacă ne mai și pasă suficient de mult de celălalt încât să împărtășim cu el grija și spaima. Însă asta nu justifică cu nimic baterea în retragere, asta nu  e o scuză pentru abandon și birul cu fugiții. Avem nevoie unii de alții, avem nevoie să empatizăm și să interschimbăm emoție, pozitivă sau negativă. A trece prin foc e singura cale de a îți căli pielea. Nu știu exact dacă e  vorba de inteligență a te feri excesiv de karme defectoase sau e lipsă de maturitate evitarea succesivă a dilemelor de tot soiul . Ideea e că un om sănătos psihic este acela care își antrenează în permanență toleranța emoțională. Suntem la mila emoțiilor, indiferent de gradul de luciditate și rațiune  de care facem uz. Suntem un suflet înainte de toate, de ce se tot uită asta?

Avem parte de-a lungul traseului nostru de oameni-indicator, acei oameni-HINT care pot să ne ghideze o bună bucată de drum, prea puțini știu să fie linia continuă de pe mijloc și până și aceea se întrerupe uneori. De ce? Pentru că îți dă șansa să dai frâu liber propriului ritm de adaptare la mers. Există în noi dorința de evadare și combustibilul necesar propulsării ei, doar că uneori uităm să ne accesăm propriile forțe și preferăm serviciul de tracțiune sau împinsul de la spate. Nu vreau să spun că nu avem nevoie de propte, spun doar că stâlpul principal de susținere este un EU, un EU care rămâne mereu în picioare atunci când toți sunt prea ocupați să rămână în urmă sau să se abată de la calea ta. A depinde cât mai puțin de alții, din asta ar trebui să facem performanță.


Și ca încheiere, declar pe propria răspundere că nu sunt mândră de momentele în care am dezamăgit și cu siguranță mă bântuie acelea în care nu m-am ridicat la înălțime. Tocmai de asta îmi aduc aminte mereu să apelez la serenitate atunci când sunt la rândul meu dezamăgită.  Se prea poate să nu fi fost în stare să fiu așa cum au vrut alții să fiu, să nu fi știut să îmi dau seama de ceea ce se cerea de la mine, să fi putut da și să fi refuzat mai mult sau mai puțin inconștient să o fac sau pur și simplu să fi fost mult prea prinsă cu haosul meu ca să să acord atenția și celui al altora, când de fapt poate ar fi fost mult mai mult decât posibil să îl lămuresc pe al lor și să mă ajut și pe mine.  People always leave and I definitely know I have always left , somehow.