hău

Îmi pare rău...

îmi cer lehamite mie, cu tot ce nu mă vreau,
n-am știut să mișc munți ca să fiu marea ta.

întâmplării de a te fi iubit repetitiv

și între timp, de când nu mi-ai mai întâmplat nimic
s-a mai întâmplat o viață :
atâția alții și-au întâmplat adâncile bătrâneți
în lumea lor de basm,
întâmplător
în lumea mea de ceață.

în toamna asta fără rost
din somnul meu de dimineață
văd ce nu mai poate să se întâmple
decât  la scuteală de realitate,
în ploaie măruntă după pleoape
sub formă de durere în tâmple.

neîntâmplarea ta neîntâmplătoare,
mi-e în suflet venin și-n minte tumoare
și-o lume altă se-ntâmplă-n lipsa ta...
sunt eu , cea de niciodată,
cea neîntâmplată,
cea fără de ea.

singur, timpul
se face întâmplat.
între mine și tine rămâne
un simplu nume
a ceea ce am căutat
să nu întâmplu.

alteregă

sunt una cu stricatele care își lasă copiii în tomberoane.

sunt la fel ca așa zisele niciodate mame
care dau naștere, dar nu știu cui și nu vor să afle.
sunt la fel ca ele,
atunci când fug să-și refacă planurile

amenințate să fie date peste cap

de existența nedoritului pe lume.

nu-mi permit să vreau mereu să știu de tine,
nu de acum.

te las al nimănui,
să mori sufocat în gunoaiele mele de inimi,
să zgurme câinii după suflul tău cald,
să te găsească un măturător de stradă
și lumea să aibă în sfârșit ocazia
să se întrebe ce suflet pot să am.

dacă apari la știri,

să știi că la ora 5 îmi beau ceaiul
și zâmbetul meu decent sordid
nu va spune niciodată cât de mizerabilă sunt...
ei vor trece senini pe lângă mine,
fără să știe că nu fac nimic din iubire,
decât abandonuri de sine
și avorturi repetate de fericire.

nu-mi permit să le-ntrețin decât ura,
a le hrăni dragostea îmi dă viața peste cap.

sunteți atâția orfani pe lume
și-atâtea femei blestemate...
te pun la număr
și pe mine la stricate...

pactim

am început să îmi doresc mai tare
atunci când nu mai vroiam deloc.


și uite că deja intru pe contrasens.
izbesc în prima dimineață
care nu-mi cedează trecerea
și plec grăbită de la locul faptei...
tot ce n-am putut să mor,
mi-a rămas din tine.

shortshot

no remorse is being shown on the screen and strong walls are yet to fall until the strike is over. deliberately, these wan shadows of light are releasing the deepest traces of sorrow I've ever surrendered to follow.

it's not worth winning over someone else, other than you. it's not worth losing when fighting against someone who cannot be you. and those little pieces which unfold my memories are the scattered leaps of faith I had in my heart. I've let the only important battle to be the victory of my pride, not of my love and my choice moulded me into the shape I am now.

my silent wounds continue to turn asunder the state I'be been building out of my mind. My inner mutiny is unhealed and incessantly dismantling my certainties. Out of muteness, I've done nothing but a challenge of how well I can hide the pain , not a virtue of strength.

more comfortable to see myself enduring an absence linked with the sweet distaste of the errors I've made than having to deal with the ocurrance of faultlessness. I am the only one responsible for depriving myself of happiness and everything derived from it...

living in denial- this is my pursuit of nothingness.

ambră

pe o vreme ca asta îți vine să iubești
să-ți ții de cald
și de urât.


metastaze în gânduri și-n idei vechi care nu mai au din ce trăi și din ce să-și ajungă. e cert că griul ăsta îngălbenit umple pelicule întregi cu imagini chimice. un ecou avortat de auzenii aruncă în gol rupturi de atingeri care zgârie mut în piele. se vindecă de nemurire cine poate. cine nu, se-mbolnăvește de viață și de moarte.

îmi număr fiecare vertebră, fior cu fior. nu se mai îmbină niciun canal cu nicio mânecă și mâinile continuă să cotrobăie în coaste după dizlocări neparate. în aerul din mine se înoată cu barca suspendată de vâsle . răsuflu ușurată și toată marea îmi pică în cap. n-am niciun cer căruia să mă adresez.

o să vreau într-o zi să escaladez un munte dintr-o mare și-atunci rău o să-mi pară că n-am visat mai devreme zăpezi sărate peste care să nu îmi fie frică să schiez. până atunci am o jurisdicție care mă împiedică să părăsesc patul lui Procust, așa că privesc tavanul și tot ce nu se vede după.

renunț. renunț la tot ce nu poate renunța la mine.

încerc să nu pronunț blestemul de anotimp sub care mă aflu. urăsc tot ceea ce vară nu poate fi.