reverse

inima hămesită de uitare se înfruptă din clipa imediat imperfectă ca s-o conjuge pe cazuri la un viitor trecut. gustul infam al neiertării de sine râncezește pe marginea unei luni multiplicată în anotimpuri interminabile,iar mareea adâncurilor albastre forfecate de verde scutură de praf nisipurile plumburii ale părerilor de rău. mai presus de bine e întoarcerea la noul ciclu evolutiv care te târăște în ape tulburi doar ca să renaști...în omul care ar trebui să fi,dar care n-are să poată niciodată. doar ceea ce trebuie ales și ceea ce alegi de fapt-asta e dispoziția.în rest, doar vidul imposibilităților probabile doar prin împingere de limite.. dar scurgerile de ființă împiedică violarea ineditului. obișnuința te parazitează de pământ. cerul ostentativ pândește dorințele cu stele nenumărate. incapabilitate. nedeterminare. infinit la infinit. forme imprecise dedicate îndoielilor.durerea țipă în muțenie și zgârie toți pereții minții,iar conștiința nu e lavabilă. mutilare perpetuă a definițiilor și căutare muribundă de beatitudine. nu se câștigă doar când se câștigă.

proxim

Plenitudine de gust,

Amorțeală-n artere,

Protipendada sentimentelor naște rafale,

Iar cursul vag al timpului decade

Din drepturile copilului.

Fără nicio ispită a izbânzii

și cel din urmă suflu al dimineții

face crepuscul dupa orizontul așteptării.

Pe-o peliculă tratată prost

Noaptea din gură spoiește cuvinte,

cuvinte care or să se repete-n niciodată

și nudul infam al vorbelor spuse

va defila sălbatic în cruste pe piele.

te deshidratez în ecouri reci

care-mi zguduie plânsul de tihnă.

te aud printre zambete de zăpezi,

dar nu mai vreau să ningă.

pleacă-mi !

ți-am spus.

și mi te-ai adus...

și mi-ai rămas.

şerbet de mere verzi înroşite

sinapsă
saltimbanc
vendeta
salcie
clepsidră
monoclu
plastilină
solfegiu
tabulatură
şerbet


între cerul gurii tale şi marea mea de noduri din gât
un răsărit dulce face sinapsă cu infinitul iubirii,
iar tu,ca un saltimbanc năucit de înalt
păşeşti pe firul subţire şi mă-ndepărtezi de pământ.

în ce fel de clepsidră ni se zdruncină lumea?
deşerturile plâng ca o salcie pe malul apelor
şi orice zi e doar o notă în plus a solfegiului
cu care mă înveţi să-ţi ating corzile.

trupuri de plastilină în zelul tandreţii
care îşi revendică absenţele îndelungi.
te învăţ fără tabulatură cum să mă cânţi
şi tu orbeşti în lumina nopţilor mele.
mi-aminteşti de îndrăgostiţii cu monoclu
care-şi conturau iubitele de după perdele.
ai tu un fel frumos de a spune totul
şi fiecare clipă de cuvânt e un act de vendetă
împotriva banalului anost al celor de afară,
dar iubitul meu,suntem unul într-altul
aşa cum negreşit se coace iulie în fiecare vară.

trecut extenuat

Sia - Lullaby

Asculta mai multe audio diverse



Urma să-şi dărâme din când în când
podurile palmelor în subsolul minţii ei
atunci când îşi aducea aminte
că n-are cum să uite...

Alesese să nu se întoarcă,
dimineaţa de mâine se-ntâmplase ieri,
timpul nu putea să aibă loc la fel.

Dar da,avea s-o doară în clipire de gând
sau când plia deseori liniştea pe furtună,
s-o usture noaptea,s-o zvânte plânsul,
s-o ardă albastrul mânjit rămas pe mână.

Abjura tăceri în globuri de cristal,
surpa peste buze pământ şi apoi decanta,
nimicul indiferent se ridca la suprafaţă,
vechiul se înnoia mai adânc în ea.


Dar se credea,se credea prin ochii lor
şi se minţea cu adevărul,putea să ignore,
putea să potoloească vulcane,putea să absolve,
Ştia să inducă,ştia să obţină şi să vrea,
Dar nu lăsa să se lase atunci când lăsa...

Aşa se naşte Ona

În dimineaţa tropotului de ceai
şi a ochilor ce nu se pierd de verde,
Ona îşi zămislea pasul în ceaţă,
călcându-şi pe pieptul cald
fără să vadă că visele pier
fără să audă bătăile în geam
şi urletul-hău al lumii din vintre.

Se scotocesc tălpile de drumuri
Mâinile de nesăbuinţă
Cuvintele se leapădă de gând
Inima nu refuză apostazia,
Şi Ona dansează lubric
pe tulpinile florilor de măr.
Ea nu ştie ritmul liniştii,
se astâmpără pasiv şi adânc
doar în notele păcatului...
Nu minte,pledează verosimil.
Nu distruge,grăbeşte doar timpul.

Amiezile ei nu vin niciodată coapte,
Dar buzele ei au deja gust ocru
şi nu se sfiesc să facă abuz de primăveri.

Ona se ascunde cât e ziua de lungă
după feţele vorbelor pe care le scuipă,
înnecându-se cu consoanele seci.
De asta,când se găseşte ceva s-o mire,
ridică semnul de întrebare
şi plânge fericită că poate
respira în voie...

Seara,printre norii defalcaţi de amurg,
Îşi culege rămăşiţele
şi-şi caută deznădăjduită petice pentru surâs.
Eu o văd frământând câte o idee
şi cum adoarme de multe ori nemâncată
pentru că pâinea rămâne nedospită
şi foamea ei se-nfige în fereastră.

Nimic nu-i spune Onei că are din ce trăi şi mâine
şi totuşi,în fiecare noapte,din lacrimile puse la păstrat,
mai năduşeşte câte o speranţă
şi se spânzură senină de ziua următoare.

incipit decembros sau personajul rece

Ludovico Einaudi - Le onde (1996) - ''Questa notte''

Asculta mai multe audio diverse

>


cineva te va uita la un moment dat într-un pahar de vin
te va lăsa să te evapori concupiscent
să năuceşti mădularele minţii
să sedezi cu minuţiozitate răzvrătirile
unui suflet laş,
incapabil să te dea pe gât
ca pe insuportabilul medicament
ca pe indispensabila otravă.

cineva îţi va îndumnezeii demonii
te va face fereastră pentru un număr necunoscut de ziduri
să reduci întunericul la lumină
să spargi de claustrofobie toţi plămânii
cu care nu poţi respira iubire.

cineva te va îneca în zboruri clandestine
te va îmblânzi pe tine şi cobrele tale
cele cu n capete,n limbi şi răsuciri,
ca să te facă să zbieri la joasă altitudine
cu vocea de marmură a mormintelor
unde nimeni nu vine să aducă flori.

cineva îţi va izbii în toate punţiile,
te va transforma într-o insulă ,
iar râurile tale vor curge nestingherite-n jurul tău
clădindu-ţi pustiul în mare,
scufundându-ţi singurătatea-n nisipul
la care nu se ajunge cu talpa
decât în nefiinţă.

cineva...cineva poţi fi chiar tu.