chiriloLESSemnificativ

acum ştiu că în colţul stâng de zâmbet purtai o grimasă,
că pe caldarâmul privirii tale şedea un gândac,
că mi-ai surzit toate urechile de ac
şi m-ai trântit pe masă
la disecat.

ştiu că ai scos totul din mine şi l-ai pus la loc,
într-o altă ordine de idei,
într-o entropie anevoioasă,
ştiu că te-ai abandonat din mine,
că te-am trimis devreme acasă.
sincer,eram sătulă,
de mură-n gură
şi dus cu zăhărelul la plimbat.
nu,nu puteam fi siropoşi,
plus că eu vroiam clătite,
tu-mi dădeai gogoşi
pe nesimţite.

şi-apoi,pot eu să vorbesc despre noi?
la drept tăcând?
m-aş împiedica de-un stâng
cam strâmb de cuvânt.
noţiunea aia era un singular plural
în care nu încăpea nicicum un doi.



nu mi-au scăpat gâtul din gheare,
nici teama scursă-n picioare,
nici tremuratul de buză plângând,
nici tu din fiecare gând.

pueril,
m-amestec inutil
neomogen,
uit să mă chem
după cum m-ai numit.


ştiu că nu totul trebuie să aibe sens,
că cineva găseşte o logică oricum,
evit să punctez ca să mă opresc din mers,
mint că nu ard până nu mă văd scrum,
exclam în întrebare cu cratimă lângă,
tu ştii că ţi-am făcut albastrul să plângă.

pentru ce nu mai are rost
rămâne câte-un prost,
în post
să ţină post
pe post
de post
...
mai departe,
dorul
şi
să ne fie de bine!
scrie pe mine,
acolo unde ţi-ai înfipt cursorul...

te aduc aminte în uitare

Mă vei şterge în culori adânci,
din care-ţi va fi frică să muşti,
în care ai să te-mpiedici
şi-ai să-ţi juleşti uitarea.

Mă vei rezuma la puţin,
cea care am fost îţi va fi
sechestrată în eul tău pierdut.
recunosc,
am fost la locul crimei
când s-au defrişat înţelesurile.

Mă vei dezrobi de lumină,
pe-o muchie subţire
îmi vei da brânci
în întunericul din tine
la care mărturisesc,
am adăugat câteva nopţi
fără nicio remuşcare.


MĂ vei sigila permeabil,
îţi vei dezrădăcina ploile
şi-ai să le pui să-mi ningă
cu frunze albastre...
toamnele noastre
n-au coincis niciodată,
cum nici noi de altfel
nu ne-am suprapus.

macroscopic

suspiciuni pe buze târzii,
gene-n vene,
clipeşti alene
şi-mi vii
în sânge,
iar frigul tău cald strânge
acolo unde mi te-ngemănezi...
n-ai nevoie de ochi să mă vezi.





amândoi mă vrem.
amândoi te vrem.
pe amândoi ne vrea cineva?

eşti un eu din mine,
iar eu câte un eu din toţi,
toţi câte un sine din tine...
de ce cauţi lumea în mine,
când o ai în tine însuţi?
eu de ce am căutat lumea
şi n-am ajuns la tine
mai devreme?
câte vise ai pus să mă cheme?

din câte părţi m-ai dat la o parte,
din câţi de aproape te-am ajuns
în departe...?

liniar,
coincidem nepunctual
într-o toamnă care trebuia
se se fi împrimăverit de mult...

de mult în ciorne

şi la urma urmei unde vrei să ajungem?
uitarea e deja achitată pentru noi.
nepăsarea s-a închiriat de mult.
cred că şi ura au luat-o alţii înaintea noastră.
am sunat să întreb de loc de veci,
avem cazierul plin de îngeri,
nu ne acceptă.
singurătatea nu se desparte în noi,
2 nu se divide cu unul aici,
mi-e teamă că dăm mereu cu rest,
un rest de gust,de senzaţie,de amintire...

situaţiile normale sunt rezervate.
noi avem ceva cu atipicul,
se lipeşte de noi magnetic.
scăparea nu mai are uşiţe,
tunelele au pană de curent,
nu-mi place busola întoarsă pe dos.

în gramatica mea nu există reguli
de conjugare a iubirii la trecut.

despre azi

de-un sărut nimfoman după soare
s-atârnă şesurile reci ale vântului,
care leagă la ochi şirea
deşirată-n gânduri,
deloc cervicale.


şi ea-şi culcă nimicul
în pântecul frigului
şi strânge,
din frunte,
din buze,
din dinţi,
din ochi,
din haine,
din dor,
din lucruri,
din ploi,
din vise
şi pleacă.



la miazănoapte de veri,
privirea-i deşartă
şi pasul îi tremură,
şi inima îi tremură,
şi pleoapa stângă mai mereu
se arată sceptică.

escaladează răul,
chingile o fărâmă de obscur
pe-o dungă de orizont,
suflă temeinic prăpăstii,
dar surâsul ei cade
întotdeauna pe vârfuri.

haos paşnic

mă pregătesc să te dezvolt,
înăuntrul minţii mele creşti
plasmatic şi incoerent,
delir de gene umede
pictate absent
pe ochii de sprânceană
şi vis de coşmar,
nu te mai am.

nu te mai am,
dar o să.
o să tot.
din tot ce vreau,
ai să-mi fi,
o interminabilă enumerare,
de substantive,
adjective,
de punct,
de întrebare,
te exclam,
te am.


nu te mai ştiu,
dar o să te cunosc
mai devreme după târziu
şi-are să-mi pară neanotimp
pe umbra aia de nisip
în care am să-ţi cioplesc
portretul cald,
din nume de taine,
la care am să alerg
şi-am să cad,
cu inima în palme.

din gol ai să mă umpli,
din cer ai să mă cerni.

exerciţiu de scris

dau teme,dar eu uit să le fac pe ale mele. de fapt,câte din lucrurile pe care avem tendinţa să le cerem celorlalţi le cerem şi de la noi înşine întâi?
mi se spune că scriu frumos despre tine,oricare tine ai fi. mi se spune că amestec cuvintele într-o combinaţie reuşită,dar trebuie să se stea pe lângă mine ca să poate fi puse în ordine,iar eu lângă mine nu las pe toată lumea;în concluzie,nu pot să scriu pentru toată lumea. mi se spune că simt acut tot ce respiră şi mă atinge şi că sunt irecuperabil sensibilă.cel mai probabil! mi se spune adesea cine sunt,dar eu încă nu am aflat.eu nu pot spune despre mine cine sunt,în schimb mă pot identifica în ea,în el,în ei,în noi,în toată lumea. şi acum revenind,dacă nu scriu pentru toată lumea şi eu sunt toată lumea, nu scriu pentru mine? contradicţie. ce e fals aici? tot. ba scriu pentru mine,pentru mine în primul rând,căci ce nu mai încape în mintea mea înţesată cu idei,în pieptul meu aglomerat cu bătăi şi în degetele mele pline de năbădăi,se revarsă aici. ca să revenim la eu,eu cea de sine,există atâtea versiuni de mine câţi de voi există în timpi diferiţi şi asta e al naibii de fascinant şi haotic. de regulă,caut oamenii care să mă aşeze în banca mea,să mă facă să tac pentru că spun lucruri cu mult mai grozave decât le-aş putea eu imagina sau să vorbesc pentru că îmi dezleagă inima şi gândirea de şireturi. uneori îmi închipui că în majoritatea timpului fac multe,alteori ştiu clar că poate doar mă lălăiesc la nesfârşit cu o succesiune de nopţi şi zori şi zile care mă pun în faţa aceleiaşi vieţi pe care iubesc s-o sorb din plin ,ca pe ceaiul meu preferat în serile de iarnă când mă întorc îngheţată de afară. sunt atâta chichiţe pe care îmi place să le caut,să le zic,să le simt,să le ascund,să le prind, să le împart,încât cu fiecare clipă ce trece îmi scriu povestea cu mărunţişuri cât mai delicioase de adus aminte după. care după? nu ştiu,îmi imaginez c-am să cresc mare şi eventual(dacă mă hotărăsc că vreau) bătrână şi are să-mi placă să-mi iau sufletul la depănat de amintiri,să trag o linie strâmbă(pentru că eu nu fac niciodată ceva drept) şi să fac bilanţ : pentru fiecare plus de iubire,câte un minus de dezamăgire,pentru fiecare strop de fericire,câteun vărsat de lacrimi,pentru atâtea veri dulci zmeoase,atâtea toamne reci şi uscate,pentru atâţia ei care au fost,tot atâţia care au plecat şi nu a mai trebuit să se întoarcă,pentru fiecare vis înalt,câte o cădere liberă,pentru fiecare uşurare,câte un oftat prelung,pentru fiecare zi plină,câte una de boemie,poezie,stat în fereastră, pentru fiecare fugă şi nelinişte,câte o plimbare cu sinele în tihnă, pentru fiecare despărţire şi resentiment, câte o vorbă bună şi niciun regret.

oamenii de lângă mine reuşesc uneori să mă suporte aşa cum poate nici eu nu o reuşesc. oamenii de lângă mine sunt încă frumoşi şi de asta încă am mare poftă să îi iubesc şi pe următorii care încă aşteaptă la coadă să intre în viaţa mea. ştiu,ştiu că există e indispensabil urâtul şi cunosc suficient de multe feţe pe care le-aş muta la spate doar ca să feresc planeta de poluare vizuală,doar că probabil aşa cum au filozofat înaintea mea toţi gânditorii Pământului,răul e un strict necesar. mi-am promis de multă vreme c-o să fiu suficient de surdă ca să nu aud ce nu-mi foloseşte, de ajuns de oarbă ca să-mi scape ceea ce m-ar încărca pe retină inutil şi c-o să aleg să bag mâna în foc de fiecare dată pentru ceea ce vreau să cred cu adevărat. sună deja basmatic,dar îmi propun să nu judec şi să mă las cât mai puţin judecată. am un singur căpătâi,ăla pe care-mi pun capul să doarmă şi să construiască vise,în rest toate instinctele şi dorinţele din mine nu şi-au găsit unul. momentan nu am asmuţită nici pofta de a ţipa din rărunchi toate prostiile asupra cărora deţin drept de debitare, nici nemărginita plăcere de a filtra prin ţesuturi senzoriale,cardiace şi nervoase tot ce se întâmplă pe aici...în praful ăsta cosmic de baliverne,numit lume.


e atât de mult totul şi de simplu şi de bun.
chiar dacă totul e doar nimic
şi nimicul e mai ceva decât imposibilul.

poate ultima

iar acum,ca un biet olog ce-şi târăşte membrul amputat,
conştient că nu va mai putea călca în el niciodată,
îmi şchiopătez sufletul dintr-o uitare în alta.

iar acum,până şi albastrul tău îl văd infirm
şi tulburat de piazme grele verzi
şi mi-eşti iremediabil rece în privire.

şi numai somnul îmi mai ştie încă
zilele în care am visat că-ţi sunt deplină
şi nopţile în care mi-am ştiut că nu,
clipele în care te-am văzut deplin
şi răsclipele în care ştiam că nu eşti tu.

n-ai fost decât o idee încropită din altele,
care la rândul lor erau peticite cu zbor,
pulbere,vânt şi apă...
cu tine n-am plămădit nimic,
din tine n-au ieşit castele,
în tine nu s-au ascuns decât dorinţele
şi nu şi-au găsit loc să se astâmpere...
pe tine nu s-au oprit buzele mele
decât în treacăt,ca să plăsmuiască
o poveste de iubire ştirbă,
pe care azi nu mai ştiu s-o spun
şi-al cărei titlu nu l-am ştiut vreodată...

noi doi ne-am însemnat cândva ceva?
minciuni pe piele,pe retină şi pe gând.
nu ţi-am fost,nici nu-ţi sunt.





Muse - "Falling away with you"
Asculta mai multe audio diverse

simte-te!

ce faci suflete?
te întreb dintotdeauna
şi parcă aştepţi un niciodată
să-mi răspunzi.
s-a rupt oare legătura
sau ochii ţi-s acum mai surzi?
mai surzi şi mai căprui,
mai cafenii şi amărui,
mai adânci şi mai pustii...
se umple lumea de prostii
şi tu te sufoci arzând.
unde îmi eşti?
unde îţi sunt?
suflet nătâng.

mi-e frică să te pierd şi şi mai mare frică să o fi făcut deja...şi groază să se fi întâmplat asta chiar sub ochii mei, mai puţin căprui ca ai tăi şi poate la fel de surzi. Mă rod cuvintele pe care ţi le-am pus în braţe, cu care ţi-am făcut aţă pt zmeie, mă doare că ai devenit femeie, puţin înainte de vreme şi fără să fi fost a nimănui,mă dor visele pentru care ai patimi, mă ustură privirile care îţi plâng fără lacrimi, mă dori tu aşa cum eşti, când eviţi să zâmbeşti. Nu pot,îmi pică mâinile şi pic eu toată,dacă te văd pe tine scăpată acolo,în vâltoarea aia de oameni care nu sunt de tine, în cavalcada aia de cobre senile pe care nu le poţi ameţii cântându-le iubire ... şi mi-e ciudă că te retragi în spatele unor sentimente pe care le gravezi temeinic în coduri indescifrabile, mi-e ciudă că îi laşi să te înţeleagă pe suprafeţe patinabile din tine,iar pe dinăuntru te neînţelegi în cheaguri mari de răzvrătire...mi-e ciudă că te renegi şi crezi că alegi lâsând totul la întâmplare.... Unde are loc în tine atâta timp netrecut încă şi cât crezi că o să-ţi mai ajungă nimcul ca să te hrănească? Unde laşi să-ţi crească atâtea iluzii copile, pe cine consumi atâta simţire ?Unde ţi-e verdele pentru care ai plătit atâta veri, unde ţi-s fluturii pe care nu-i lăsai să stea din bătaie? În ce abisuri te claustrezi, pentru care pământuri pici atâta ploaie? din ce cădere nu te poţi opri? câte din câte ţi le uiţi le mai ştii?

Şi nu e toamna casa în care să te pui la adăpost...şi nu e vremea să-ţi culci stelele în noroaie...

să-mi spui câte nopţi mai ai de gând să înghiţi,câte clipe îţi mai minţi, de câţi zori de zi mai fugi...! spune-mi suflete,în care dimineaţă mi te dai la loc în viaţă!