reamintire

Am prezervat o tristețe intraductibilă, pe care timpul n-o descurcă în niciun fel. Încă mi-e ciudă și încă mi-e groază. Încă îmi ard ochii și încă vreau să pun întrebări fără răspuns. Mă simt vinovată de viață, mă simt binecuvântată că pot încă să mor.Nu știu cum se împart zilele, dar știu sigur că nu direct proporțional cu inima omului. Nedreptățile nu se pot cuantifica în resemnări pe măsură.

 Răul făcut e un hău negru al durerii. S-au înghițit suflete, dar viscerele încă se răstălmăcesc în foame. Se devorează luminile din ochii îngerilor și ei continuă să își țină mâinile la sân. Și sânul e încă plin cu vipere...
Aievea, refrenul câte unei lacrimi vibrează pe câte un colț de cer. S-a pierit la datoria iubirii. S-au făcut victime pentru că lupta nu s-a ținut pe câmpul ei. Lumea nu ar trebui totuși să fie un câmp de bătaie. Lumea ar putea învăța să trăiască din frumos pentru că urâtul doare. Lumea ar putea să se învețe cu binele pentru că binele face,caută și găsește bine. Lumea asta face ce vrea și vrea să nu poată. Altă explicație nu există. Altfel am fi mult mai departe.