ne vrem

și-acum ar fi cazul
ca peste mări și țări
să fie o iluzie puerilă
...

timpul e în convulsii astrale,
urmează un destin hibrid,
un măcel al eternității date pe nimic.
uite, spatiul se umple de distorsionări banale,
aici avem de creionat labirintul nicăieriului
care duce acasă,
aici punem coperțile pe masă
și cărțile le defrișăm sub lumina felinarului,
dincolo așezăm castele de sticlă,
și lângă un deșert confuz, cu prea multe oaze pe cap,
s-au dezghețat dunele, nu se mai ridică,
avem nevoie de un nebun de legat,
avem nevoie de-o regină de alb.
s-amanetăm norocul pe câteva clipe spurcate,
să ne divulge adevărul, să ne toarne prostii,
suntem în lipsă de visuri dereglate,
suntem păpuși de cârpe fără baterii.

cerul e prin preajmă,
are un hău imens,
o gură de șarpe,
o gură de măr, o gură de paradis pierdut,
o gură care înghite rugăciuni deșarte,
un tren cu vagoane încărcate cu păcate
din care te arunci din mers.



dimineți derivate din furtuni electrice,
se crapă milenii de pământ,
nemurirea își suflecă mânecile.
pe buza absurdului se joacă teatru, se ascultă vânt

umbrele se freacă de răsăritul soarelui
si orizontul face flamă,
întâmplarea face să se fi consumat culorile,
să se fi strâns dorurile
și noi să nu fi știut vreodată dacă ne cheamă,
dacă ne strigă,
dacă ne obligă
vreun Dumnezeu
sau vreo cioară,
dacă nu avem decât vreo primară
credință în necunoscut.

tomana se face mai greu

și eventual, ți-am simțit lipsa în fiecare zi
și tot în fiecare zi mi-am simțit mie lipsa ;
mie, celei care se știa fără tine și nu avea nimic împotrivă.

veștejesc amar de vreme,
cu asta îmi spăl eu păcatele de verde.
mi-am adus aminte să nu te fi cunoscut vreodată
și-am simțit cum se întunecă mai devreme.

nu-mi pică frunzele,
doar fisele ruginite care nu mai intră în tonomatul tăcerii.
nu mai știu cântece de undeva,
dar fredonez ploi cu rime albe
și cumva mi-a intrat pe sub piele
acest monolog absurd al propriei instigări la toamnă.