"Chiar dacă totul ar fi vulgar, lumina zorilor nu poate fi. Ar trebui s-o privim zilnic ca să redevenim puri..." Emil Cioran

vineri, 29 iunie 2012

cronologie dezorientată

la o masă rotundă,
stăteau concentraţi
toţi cavalerii
aceluiaşi eu.
erau nişte omuleţi
curajoşi,dar blânzi.
se sfidau şi se sfădeau,
trăgeau de-un simplu eu
în toate părţile...

apoi un sine mai autoritar,
a reuşit să scoată un Excalibur
din sufletul meu împietrit
și-a apărut Arthur,
acest luceafăr mitic
pentru care mi-am scos vertebrele
și le-am făcut șine de cale ferată
ca să-mi treacă peste ele
toată marfa sentimentală,
cărată de-a dura peste văi
de plângere, văi Aleodoriene
din care te întorci cu moartea
de după viață și tinerețea
de dinainte de naștere.

încerc să fac referiri basmatice,
în ultima vreme nu mi se așează legendele în linie dreaptă,
casa zodiei mele e cumva zguduită de un Oz turmentat
și-mi pare că dacă deschid fereastra aerul ăsta
e al unei lumi în care n-am existat niciodată.


ce prostie,
nu știu cine împlinește anii mei pe timpul ăsta.


luni, 25 iunie 2012

în viață





câteodată e bine să te pui pe tine însuți în fața faptului împlinit.

mi-am petrecut câteva gânduri la linia de sosire
și câțiva timpi i-am omorât dinainte de a se naște.
sunt bolnavă de crimă de când m-am ucis prima data
și tot de atunci mă comit regulat , în serie.
promisesem că am să mă las revendicată,
dar nu e rentabil să fiu un act de caritate la adresa umanității.
sincer, nu îmi mai doresc de mult să mă încadrez printre cei drepți
atâta vreme cât măsurile mele sunt chiar absența măsurii.

m-am lăsat înfrânată de prea multe cuvinte,
azi am obiecții pentru fricile mele ținute în sân.
restul vieții mele arată pustiu fără mine.








miercuri, 13 iunie 2012

zgândăreală

Mi-am resuscitat singură câteva păreri de rău. Nu de alta, dar a răsuci cuțitul în rană e una din preocupările de bază ale unei masochiste, sentimentală masochistă. Clișeica trecere a timpului îmi pare acum mai puerilă ca nicicând, de parcă mi-ar trebuie kilometraj temporal ca să știu că viteza cu care fug spre imprevizibil e letală. Îmi pare că totul e reductibil, mai ceva ca Alice a lui  Carroll, singura excepție fiind corpul de frică pe care îl cresc înăuntrul meu. N-am mai inhabitat cu temerile de ceva vreme și e al naibii de haotic.Nu știu ,sincer ,cum se împacă presentimentele de bine cu groaza de a nu le duce la capăt, dar în fiecare dimineață le așez în ordine, după gradul de prioritate. Ieri, de exemplu, i-am dat liber sens optimismului, astăzi pe liberă trecere reversul. Aștept ziua în care teoriile mele negative vor intra pe interzis și vor fi penalizate cu o depășire de așteptări. Că tot a venit vorba de așteptare, barometrul meu interior îl sfidează pe cel al presiunii atmosferice -cred că aș putea exploda câte un vulcan pentru fiecare gând pe care îl nasc înainte s-adorm.