către mine, mai rar

nu mă pot desprinde.
ăsta e adevărul, dar nu știu câte adevăruri mai pot face în ritmul ăsta. am câte unul pentru fiecare dimineață și tot nu îmi ajung pentru toate minciunile din mine.

față în față cu lumina mă văd în întuneric și asta dintr-un unghi optimist de vedere. descifrez zilnic cât mai aproape de verde îmi apune privirea și mă aștept zilnic să văd cât de adânc voi mai tăia în carne vie.

după calculele mele, am ajuns la o simplă ecuație de stare fără de nume, fără de mine. problema se rezolvă în continuare pe ciornă, căci pe curat nu avem nimic de trecut. nu mă pot întoarce nici măcar la mine însămi, ci doar la mutilarea cu plus sau minus a ceea ce încetez cu fiecare moment ce trece să fiu.


pe-o scară negradată măsor cât de mult pot să-mi conserv imposibilul. Pe-un fond plastic neintergrat în peisaj, eu am propria mea îndărătnicie desenată în loc de cer și de asta la mine plouă mai des, mai asiduu și mai inutil....când vine vorba de inundatii interioare, scot impermeabilul și mă ascund după geam. Nici nu mai țin minte câte alzheimeruri am pictat pe sticlă , măsluind culorile curcubeului.



mă exagerez puternică și complicată, capabilă să fiu din toate câte ceva mai mult, aptă să deschid cu cheia ușile închise, să gust din mare doar sarea, să-mi transbordez toate dorințele în material, dar dacă dai la o parte toată avangarda asta, în spatele acestui teritoriu de luptă și în spatele armelor care nu știu spre ce țintă lovesc , nu ajung să fiu decât o reprezentație sumară a acelora pe care îi iubesc, pe care niciodată nu încetez să-i trăiesc, doar o adunătură de vorbe venite din ecou și simplist aruncate spre un nicăieri anume, astfel că felul meu de a fi devine doar o expresie a iubirii mele și a golului care mă separă de ei.


oricât de mult n-aș mai ajunge să știu și să înțeleg despre mine,
oricât de mult aș fugi
sau oricât de mult ați spera la altceva,
aici, la mine, va fi mereu vorba doar de dragoste...

pentru că în momentele mele cele mai ale mele îmi aduc aminte , la fel cum toți o facem,
că nu însemn nimic mai mult decât ceea după ce îmi vine să plâng atunci când sunt singură, prea singură cu mine însămi.

hopefully not the last

I can't be anything less. Not anymore...

There are no limits between my myriad of alter egoes...just fine cuts to make them break strings easily...
nowbody's home, but someone's restless nights.

no mornings left to sleep beneath my soul . I used to like myself hanging by the thread of your thoughts, but now it's too late in Neverland to start looking for danger... I take no credit to myself for trying to escape.

blundering around in this reckless conviction of mine. there are no turns,no ups, no downs... first you slide, then you keep on doing the same. regrets? When something couldn't be lived, it was played... unfortunately, I played a lot even when I could have lived.

I blame myself for all the autumns I have gathered into my dark shadows of doubt.
There's no point in trying to remember how I was...I spend my time being who I've become.

it is all about making attempts... and notes to yourself. There is no one who is tracking your life more than you do, there is no one who runs faster after you than your inner self... you're no one's glory, you are your own pursuit of happiness...

repetabila noapte zi

"asta numești tu ideal de iubire? acest continuu asasinat?" - C.Petrescu, Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război

ceva îmi spune că facem periplu salt peste nemurire

undeva sub freamătul de frunze știrbe
și maldărul de flori ...

se dezlipesc de pe ochi pojghițe de sare

și pentru a nu știu câta oară nu plâng,
pentru a nu știu câta oară nu îmi găsesc rostul,
nici mie ,
nici al celei ce nu sunt.


sunt propria mea frică,
mi-e frică de mine ca de-o iarnă grea
și propria mea lașitate
mă face să te lupt.

e ultima toamnă de vară
și ultimul dor strâmb...
întâia zi din tine
am s-o petrec departe.

încă aștept să-mi spui că-n grabă
ai uitat finalul...

lost

mi se rupe
afurisita asta de coardă pe care o întind la maxim!

să te duci la naiba
că nu i-am mai trimis pe nimeni de ceva vreme şi se plictiseşte.



să fie uitare , de-ar pieri lumea!



























băgă-mi-aş
fluturi în stomac!

timpul meu nu există.

timpul meu nu este.

timpul meu nu are timpuri, nici persoane la care să se conjuge.

timpul meu e variabil, comun.

timpul meu neutru.

timpul meu nu se declină, nu se conjugă.

timpul meu nu are început
și nici nu-și vede capul...
de prea mult timp.

nu are vis,
dar are iluzii...
desigur, despre timp.

timpul meu...e timpul

timpul tuturor oamenilor care mi-au zis că au timp
și m-au făcut timp
și s-au făcut timp.

o hirotonisire inutilă la infinit,
un infinit prea scurt și puțin,
suficient de prea puțin,
irecuperabil de larg...
în care încape toată pulberea de stele
și de suflete-planetă
pe care le-am mișcat de pe orbită...


realitatea mea nu se oprește aici.

emde

raportat la modul în care nu te uit,
nimic nu e autentic în mine.

tu ești eu,
dincolo de mine însămi.

Photo made by Felicia Simion
Model : Zordezi

zexe

Depistez linii adânci în carne acolo unde obișnuiam să aud spunându-se de ...
linii care nu duc nicăieri, al căror grafic se intersectează

cu abstractul unei geometrii fără spațiu.

azi simt cum gurile sapă șanțuri în care nicio apă nu poate trece,
niciun păcat nu se mai poate spăla,
nicio piatră nu mai poate rămâne la loc,
lăsând suflete să-noate.
azi știu că acolo unde aud ecoul
s-au prăvălit în gol multe uitări de sine.

periodic, mai vine câte o toamnă
și nouă câte-un anotimp la cap...

sisifă strădanie de a descoperi ceva care să dureze.
am ajuns să iau atâtea capete la rând
doar ca să dau mereu peste nesfârșituri.

pădurea spânzuraților îmi ține umbră pe conștiință,
iar eu am nevoie să-mi scot crimele la lumină.

E în vogă acum să vorbești despre exorcizare,
e un cuvânt estetic și cu figură de stil,
însă eu rămân în vocabularul fundamental al demonilor mei
care m-au vorbit dintotdeauna așa frumoasă.