asta a fost deja

ona simte cum pădurile din ochi prind frunză de căprui

și că soarele se dă de-a dura după un galben bolnav.
ona traduce în gând : TOAMNĂ.

ea dă mai departe un bilețel de cer sfârtecat
pe care pacea e mâzgălită în grabă, fără rost
cu un albastru desumflat și o pată de luptă.
încă se mai dau bătălii, dar ea știe să mintă,
iar lumea crede că pictura abstractă-i un pamflet,
ei râd și-și bronzează obrazul,
ona va fi murit deja încet în viață..


se face că plouă când vine vorba de cules reacții,
ea are deja o recoltă bogată de întrebări fără răspuns

și știe prea bine că indiferent de strădanie
va muri vreodată într-un târziu tot proastă,

dar știind că de la oameni nu mai are de așteptat
după niciun zâmbet terfelit de vacanță

în fel și fel de amplasamente exotice și sterile

pentru că ea, Ona, știe că oamenii dacă e să fie
triști sunt cu siguranță mereu TOAMNA,
iar fericiți pot fi tot timpul fără să-și dea seama.

dacă e vorba să pice ceva,
va fi drobul de frunze în capul locului,
astfel că Ona va știi unde să-și așeze tabără

și de care parte a ei să treacă.

e jale și Ona stă sărată, mută leoarcă de văpăi,
dar e departe de bocet, departe de ai ei,
stă și se căznește cu morile de vânt
care fac pământul să se-nvârtă-n clocot.
Nu face noroi, ci drumuri de piatră,
Nu se toarnă cu găleata, se aruncă-n neștire,
are nu știu câte păreri de rău care nu dau rod,
așa că ea culege impresii cu semn de plus
și trasează un mare minus care e orizontul,
însă îi dă atâtea tente de senin că pare plin,
iar după colț o așteaptă necurații să îi înece.

Trece la punți Ona și păsări trec deasupra,
aripile bat, sufletul ei le îngână sacadat ;
aripile libere, el prins în capcana
de a-și păstra colivia de om peste tot.

Ăsta e destin cenușiu, de Onă melancolică,
dar încă bravă...
o Onă care luptă cu armele jos
și continuă să secere povești,
să usuce mustrări de gând la soare

sau să prindă gâze în plic...
biletul însă merge în spate
și toamna e iremediabil credibillă...

crucial netrebnic

sunt cel mai îndărătnic adevăr al tău, cel cu care noaptea adormi sub pleoape, mocnind...

pentru că din toate câte am fost și îți puteam fi, sunt cea mai trivială răbufnire de dorință pe care subjugi în strădania de a mă traversa...

am puterea să nu mă văd plecată din vămile sufletului tău, ba, mai mult- abia acum învăț să te ascult și să uit de granițe. închipuiește-ți cum ar fi să uiți pentru o clipă cât de pretutindeni îți sunt!
te-ai simți dintr-o dată singur, dar palpabil mai dulce de singur decât în singurătatea asta în care îți sunt așa absent dement prezentă.

nu există perioade de grație, doar un timp insolubil al speranțelor deșarte și-un inert morman de trupuri grele ale visurilor căzute la datorie. câmpul ăsta de luptă nu e decât un teritoriu furat, iar mândriile noastre sunt doar defensive . singurul lucru veritabil în mine e goana asta nebună de a te face posibil.


sunt absurdă și gânzii mi-s surzi, tot încercând să dau rost unei lipse totale de sens, unei iubiri compromise și unui imens și irațional pe-al său nume comun dor, de tine...

sălbăticie sub acoperiș de luna

sunt un cumul de nori
trimiși la vânat cascade solare
în guri de lupi flămânzi de iubire
și timp de nouă mări lucide
am să-mi aduc aminte în prea târziu
să-mi urlu picăturile de ploaie
care n-au știut să fie lacrimi
și s-au înecat în sare.



asta a fost o rimă absurdă,
ceea ce e logic în mine nu rimează,
iar ultimele silabe din cuvinte,
la fel ca și primele
și cele din mijloc,
formează numele tău -
exact singurul care nu sună
decât a gol
în mine
și a dor de nepătruns.


am adevăruri în mine de neescaladat,
doar eu singură îmi știu prăbușirile
care nu ies niciodată la număr.

și touși mă încăpățânez
să urc în prăpăstii înalte,
să cobor în vârfuri adânci,
să arunc fiecare pas
și să-l îngrop în dosul ăsta de lume
care are loc fără tine.