Uitarea...e ceva ce uiti sa tii in frau.Ea vine doar sa culeaga resturile ce i se cuvin de la festinul sufletelor noastre si are o rabdare enervanta de a inghiti tot,firimitura cu firimitura...firimituri pe care noi in graba noastra le scapam pe jos,ramanand mereu infometati intr-o vesnica fuga...
Devenim noi insine hrana a ceea ce ne inconjoara:orice ajunge sa ne atinga sufletul reuseste sa il imputineze ,sa-l framante,sa-l stoarca de simtire pana cand la final ajungem sa ne inghitim sinele...
Uitam,uitam,UITAM...inconstient,inevitabil...cum am putea oare sa tinem minte tot? Asta nu e insa o scuza;ok,suntem incapabili sa pastram,sa ramanem,sa conservam si asta fiindca nu reusim nici macar sa ne tinem pe noi minte...nu ne mai trezim din inertia somnului,devenim fotofobi si poate ca daca nu ne-am mai lasa atat in urma pe noi si pe cei ce ne sunt sau fost alaturi am descoperi ca putem sfida un pic "mereul"... Dar nu,noi stim decat sa taram dupa noi scursuri de timp, leşurile sentimentelor de alta dată,trecem fara sa lasam dâre si de aia constiintei ii e greu sa se tina dupa noi...
Trecerea ...cuvantul asta e probabil cel care ne caracterizeaza...stim,putem,vrem,trebuie sa --->trecem PESTE.
Sunt oameni pe care ii cunoastem pentru o clipa,cateva ore,mai multe luni sau cativa ani buni ne sunt aici ,la imediata clipire de pleoape..mai rari aceia care raman MEREU...si totusi trecerea lor pe strazile sufletului nostru ne lasa in urma pasi pe care ii urmam sau nu,indici ca au existat si ca ar mai putea fi...Toate astea sunt amintiri pe care le pastram in rama pe masa de lucru a mintii in fiecare zi sau pe care le aruncam in adevarate cufere ale trecutului care ne cutremura la o simpla atingere...Avem timp pentru a ne aduce aminte?
Da .Din fericire suntem in stare si de asta.Ce-i drept, putini indraznim sa ravasim prin arhivele prafuite ale mintii noastre,prin osemintele unei inimi regenerate acum in cotidian...Sunt momente in care ne cuprinde brusc o melancolie timida si ne lasam purtati de gand,conexiunile din cap ni se succed intr-un flux care ne inunda fiinta si cu ajutorul unui viitor trecut ne dezpotmolim din prezentul rigid si mergem mai departe...
Ce-i drept,lama cu 2 taisuri ...aducerea asta aminte poate sa-ti coboare pleoapele entuziasmului,sa-ti umbreasca intentiile si pentru o clipa te transfera intr-o ipostaza de privitor neimplicatca şi cum ai fi intr-o derulare fara sonor:tu te opresti,iesi din cronotop si incep sa se aprinda poate rani stinse,renasc sentimente,invie iubiri...
Te-ai indepartat apropiindu-te,ai plecat doar ca sa te poti intoarce sa vezi ceea ce ieri nu puteai acomoda bine pe retina...Doar ca acumul,desi se naste din atunci,e de sine statator si tu ii apartii...
Pareri de rau,refulare,emotie,vis,lacrimi,efemeritate...din fericire,UITAM IAR!
Da, uitam. Uitam pentru ca putem tine minte. Defapt nu uitam, tinem minte si cand incercam din nou sa facem asta, in mod natural impingem totul, dam din maini in stanga si in dreapta ca sa facem loc. Si stim ca am facut loc, dar nu am aruncat, am mutat decat, apoi uitam ca am mutat, pentru ca din nou am facut loc. Este un fel de ciclu ce nu se va opri niciodata. Si cand am ajuns aproape de finalul sau, am uitat. Asa am uitat si eu ce am vrut sa zic, pentru ca am ajuns la finalul ceva-ului interminabil.
RăspundețiȘtergere