Am căzut prada, ca toți oamenii, am ajuns sa cred, unui limbaj matematic. Desigur, cred ca fiecare are libertatea de a își demonstra siesi cateva teoreme. Eu încă sunt la etapa in care reînvat sa număr. Număr orice si strâng. Si iar număr. Inspir si expir. Mi-am numărat odată si câte zvacniri de tâmplă au loc in 60 de secunde pe ceas. Uneori imi ascult pulsul cum se loveste de câte-un os si imi aduc aminte ca ea încă bate si eu tot mai am datoria sa rezist. Si plăcerea, nu doar datoria.
Câteodată imi sunt propriul zeu. Nu stiu ce anume mi-a direcționat rugăciunile către mine insami. Imi cer de cele mai multe ori răbdare. De fapt, imi vandalizez nervii pentru cateva inghitituri de răbdare. Apoi ma rog la El, ma rog sa ma ajute sa mai gasesc nervi nesfartecati si pereti interiori de care sa ma lovesc cu sufletul, ca sa evit pe cât posibil sa izbucnesc in afara. Si El m-a ajutat de multe ori, altfel nu imi explic cu ce am ajuns la mal si cum de a rămas mereu un mal întreg pe undeva, daca chiar si cele mai conturate orizonturi mi-au fost rase de furtuni.
Ca sa revin, e ciudat sa fii un nou tu, cu toate ca nu e vorba de a fi altceva decât un vechi completat cu nuanțele prezentului. Un sac fără fund , plin cu emoții, care primește un petic de casa si o bucata de pamant pe care sa se verse.
Imi simt in nenumărate rânduri bratele legate si asta nu pentru ca mi se fura libertatea, ci pentru ca aflându-ma in postura de a mi-o exercita, nu stiu s-o practic. Nu m-a învățat nimeni sa dau eu singura libertatii mele un sens . Nu m-a învățat nimeni ca sensul ei poate duce si înapoi la constrângere.
Daca am ales sa ma închid intr-un eu care nu imi aparține?
