locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.
stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.
inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.
nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.
recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.
aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,
