M-am împăcat cu morțile pe care nu le-am înțeles, dar pe cele pe care le-am înțeles nu le-am putut accepta. Mi-am petrecut mult timp ascultând tăceri făcând zgomot, dar nu m-am deprins ușor cu vorbele care nu îmi mai spuneau nimic. Simt că am cucerit o liniște fără culoare, un spațiu atemporal care îmi dă voie să cred, să cred în tot ceea ce îmi mai seamănă a bun.
Am căutat ceea ce știam găsit; e nevoie de drumuri care să ducă nicăieri , sunt făcute ca să dureze și cu ceva tot trebuie să ajungi acolo. Pe mine m-a dus gândul. Așa că nu de puține ori m-am ajuns la capătul puterilor revenind la începutul de după sfârșituri. Clișeul ăsta al cercului mă guvernează.
Nu vreau să mă obișnuiesc cu absențele iremediabile. Am început de curând să cred că există dureri inconsolabile și pentru că le accept, știu cât e de important să înveți să trăiești senin cu ele. Știu că mai presus de ceea ce vrem, contează ceea ce ne lipsește. Sunt capabilă de descotorosiri, dar nu de renunțări impuse sau mai bine zis, nu impuse de altcineva.
A trecut ceva de când am putut gândi despre mine că sunt tristă, nu pentru că nu aș fi avut prilejul să fiu, ci pentru că nu am profitat de confortul pe care ți-l dă starea astea extrem de populară, care te absolvă de orice justificare și demers. Să fii trist și atât! Ca un șchiop, un orb, surd. Să-ți porți tristețea ca handicap și să ți se acorde acces liber. Nu m-am simțit bine cu mine știind că aș putea deveni tristă, așa că m-am împiedicat mereu de curse ale căutării de senzații. Nici măcar acum, când s-a ajuns să îți arogi dreptul de a fi trist și câștigi pe merit timpul de nefericire și abandon, nu regăsesc puterea de a mă lăsa să pic. Mai am pentru ce rezista ; a rămas prea puțin de fărâmat în mine.
Poate că în sfârșit m-am iertat, iar pentru asta merită să găsesc firul în continuare.
