cheers to the night

The late night silent moments make me conscious of recovering myself from the hectic pieces I have been throwing away . I am gathering forces and regaining control. It feels like coming back home to my tedious soul, who's finally found peace.

dezamăgire

am fost un lung șir de răspunsuri ale căror întrebări n-am stat să le pregătesc.
am fost un rezultat adunat din sute de calcule negândite aritmetic, dar într-o oarecare logică.

credeam că sunt produsul câtorva alegeri făcute benevol și a multor decizii luate constrâns. credeam că balanța o să se schimbe într-o zi. asta nu s-a întâmplat.

mi-am imaginat că nu voi ajunge ceea ce reproșam la alții. am îndrăznit să promit asta. nu mi-am respectat cuvântul.

 în general, credeam că nu o să permit ceea ce în urmă lăsam încălcat. nu am reușit.

îmi pare rău pentru iluzia îndelung alimentată de a face în mare parte dreptate. nu mi-a ieșit.

am investit mult în a construi ceea ce acum dărâm. nu mă hotărăsc dacă asta a fost întru totul zadarnic.

într-un fel, mi-am depășit limitele, dar la modul negativ vorbind. cu toate astea, poate și explorarea acestui teren îmi va aduce beneficii.

sunt din ce în ce mai departe de aria mea de confort mental. am reconfigurat mai mult decât mă orientasem și nu mi-am numit puncte de sprijin.

nu mă învinovățesc mai mult decât e cazul. sesizez că sunt pe alocuri mai puțin decât era cazul.

e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.

se repetă

Am trăit mereu cu sentimentul ciudat că urmează să fiu pedepsită cândva pentru fericirea pe care o simt la un moment dat. A nu se înțelege greșit: nu trăiesc cu teama de a fi fericită. Cunosc ceva oameni cărora le e frică să-și recunoască fericirea, cunosc atitudinea, nu e și a mea. Eu când sunt fericită, conjug fericirea la persoana I, o fac și reflexiva, o adaptez la timpul prezent: mă fericesc. Însă în umbră, ca o invizibilă carie de lemn, stă și roade din mine, cu zgomot, certitudinea ca am să plătesc.
Desigur, așa cum am făcut și până acum, îmi asum toate costurile. Am avut norocul, binecuvântarea sau priceperea să îmi fac fericirile să merite și tocmai de asta,senină, îmi achit toate datoriile.  Uneori asta înseamnă clipe de adâncă răstriște, dar niciodată deznădejde. N-am deznădăjduit vreodată. Mi se pare atac la propria persoană și la bunul Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de binele de pe lume, deși mă îndoiesc de dreptate. Într-un fel, consider că dreptatea e atunci când fiecăruia i se dă cu porția și bune și rele. E just, nu mă pot plânge. Schimburile mele au fost echitabile. Sunt convinsă că fiecare primește ce merită. Excepțiile care pot apărea sunt de confirmare.

Si e ciudat

E ciudat sa te trezesti in pielea unei versiuni schimbate de-a ta. Deși iti formasei propriile scenarii despre toate comenzile pe care urmează sa le executi, ceva iese cu virgula atunci cand iti lansezi provocarea de a fi tu. Brusc, a fi tu înseamnă a fi tu, plus încă ceva: un adaos care iti cere sa te scazi, sa te împarti,să dai dovada ca stii sa te aduni chiar si atunci cand corabiile toate sunt înecate si nu mai ies la număr. 

Am căzut prada, ca toți oamenii, am ajuns sa cred, unui limbaj matematic. Desigur, cred ca fiecare are libertatea de a își demonstra siesi cateva teoreme. Eu încă sunt la etapa in care reînvat sa număr. Număr orice si strâng. Si iar număr. Inspir si expir. Mi-am numărat odată si câte zvacniri de tâmplă au loc in 60 de secunde pe ceas. Uneori imi ascult    pulsul cum se loveste de câte-un os si imi aduc aminte ca ea încă bate si eu tot mai am datoria sa rezist. Si plăcerea, nu doar datoria. 

Câteodată imi sunt propriul zeu. Nu stiu ce anume mi-a direcționat rugăciunile către mine insami. Imi cer de cele mai multe ori răbdare. De fapt, imi vandalizez nervii pentru cateva inghitituri de răbdare. Apoi ma rog la El, ma rog sa ma ajute sa mai gasesc nervi nesfartecati si pereti interiori de care sa ma lovesc cu sufletul, ca sa evit pe cât posibil sa izbucnesc in afara. Si El m-a ajutat de multe ori, altfel nu imi explic cu ce am ajuns la mal si cum de a rămas mereu un mal întreg pe undeva, daca chiar si cele mai conturate orizonturi mi-au fost rase de furtuni.

Ca sa revin, e ciudat sa fii un nou tu, cu toate ca nu e vorba de a fi altceva decât un vechi completat cu nuanțele prezentului. Un sac fără fund , plin cu emoții, care primește un petic de casa si o bucata de pamant pe care sa se verse. 

Imi simt in nenumărate rânduri bratele legate si asta nu pentru ca mi se fura libertatea, ci pentru ca aflându-ma in postura de a mi-o exercita, nu stiu s-o practic. Nu m-a învățat nimeni sa dau eu singura libertatii mele un sens . Nu m-a învățat nimeni ca sensul ei poate duce si înapoi la constrângere. 

Daca am ales sa ma închid intr-un eu care nu imi aparține?

uită că vin

Cred că fericirea stă în uitare. Uitare de tot . Uitare chiar și de tine. A te uita în niște brațe, în niște ochi, într-un suflet de om.A te uita la ceas doar ca să realizezi că ai uitat să înțelegi cum funcționează asta cu trecerea timpului. A uita de ce există calendare și cifre care spun 18, 19, 20...25 decembrie?! Fericirea de a dărui se înțelege uitându-te la ce zi a anului este ? A te dărui acelora pe care îi iubești, împachetat în uitarea a tot ce e rău pe lume. Asta e fericirea. Să uiți să numeri, să cântărești, să măsori. Dai și de unde nu ai pentru că uiți că nu ai. De ce atâta zgârcenie?! Sacul cu binele de pe lume nu are fund. Am văzut eu, în nenumărate cazuri. Să uiți să aștepți doar ce e cel mai rău și apoi să vezi ce dă peste tine!

Sărbătorile vin, uită că vin! Și dacă s-ar bloca pe drum, tu ai uita să te bucuri?

Cred că fericirea stă în uitare. Să uiți ce anotimp și ce reguli sunt, să -ți trimiți mereu inima în vacanță - undeva frumos, cald,plajă, soare.