prea târziu ca să fie niciodată și prea galbenă marea de alb

zăpada are un gust monoton
acum că nu mai trăiesc din priviri
din albastru
și din tăcerea frunții tale
pe care am uitat s-o mai dezgândur
cu care m-am spălat pe mâini
în dimineți de-noapte
acum că totu-i delir
și întunericu' nu mai face flamă,
stau veselă-n triste povești de bun augur
care îmi spun
despre tot ce-am putut
să las să se-ntâmple .


acum poate să ningă până sugrumă tot aerul
până se asasinează toată apa
și toate viețile devin caz fatal
eu sincer nu mai am nicio teamă
căci ultima blasfemie a fost
să cred că ningi peste mine
și cerul întreg nu-i decât o scornire geloasă
al Unui de Sus numit Domn
care vrea să mi te-nghețe în sân
însă n-a fost așa
tu și cu sinea ta n-aveați nimic la comun
seninul era senin și fără de tine
și dacă ningea
ningea departe de mine
ningea de la sine

aburi uzi de plumb

nu știu de privirea cui am nevoie ca să mai văd prin tine toate câte mă vedeam.
aveam mereu impresia că te lupți pentru a dispărea,când tu de fapt, te chinuiai să te lași descoperită, să fi găsită acolo unde nu ar fi fost niciodată loc pentru a fi altcineva. a fi până la capăt mai mult tu fiind tocmai eu , te-ar fi legat de nesfârșitul de care eziți să te atârni.

nu ai învățat să durezi. nu știi să umbli pe vârfuri pe coridoarele timpului. afară e furtună și în geam sacadat bate sandaua de ploaie mahmură a cerului. te înspăimânți și te uiți pe podeaua de ferestre cambrate pe talpă--- nici nu-ți mai pasă pe-a cui transperantă mai lași amprente de culoare. ai suspectat mereu că toate balamalele vor scârțâi în ton cu tunetele, dar oasele nu le-ai uns din vreme. acum pășești fără de tăgadă și speri că pisica o să-și uite coada în mâinile tale. mi-este greu să-mi imaginez dimineața ta de liniște când știu cât zgomot faci cu întunericul. cu el și cu cheile de la casă pe care le-ai cârpit pe buzunarul din dos ca pe-o broșă, dar ușile tale nu mai au piept în care să le atârni, iar numărul casei tale s-a pierdut printre numerele caselor prin care ai adăpostit alte furtuni, despre care numai anumite fulgere albe mai spun câte o poveste amețită. cablurile servesc de decor și te legi la șireturi cu semnal deshidratat din lumea celor care nu te mai cuvântă, iar când spun că tu exiști mai tare exact acolo unde nu ești, tu nu mă crezi. eu spun însă adevărul și niciodată nu te-am mințit destul.

mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.

stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.

O stare a ta latentă, în care lumânarea de pe noptieră ar putea fi alimentată secole de oxigenul tău fățiș aruncat afară din lipsă de chef , este ceea ce îți provoacă reacții onirice în lanț , însă ai destule visuri pentru care merită să te trezești ca să le faci reale.

totul se oprește. inclusiv ploaia....inclusiv vântul...și noaptea. și ceasul tău din perete se va opri într-o zi suspendat între treimea sfântă a punctelor tale cardinale din care ai exclus estul pentru că te simți amenințată de un eventual răsărit. te vei opri și tu și-atunci totul în jur se va opri o clipă, o clipă a timpului tău propriu în care vei putea conjuga nepăsarea tuturor persoanelor. atunci poate se vor găsi unii care să regrete că nu ți-au folosit la timp pupilele ca să-ți extragă toată lumina pe care le-ai furat-o. Și dacă mai pleci atunci din loc, o vei face din bătaie...și-ți dorești să obți măcar niște palme din al căror pocnet să te faci praf.

momentan ești doar bântuită. bântuită în străfunduri de șiroaie de apă care nu nimeresc ștreșinile și te inunzi... te inunzi și faci diguri din batiste imaginare care nu te rețin. umpli ligheanul de sub dormeză cu tot de pe tine atins de umezeală, însă nu știi cu ce fel de apă se spală apa din tine.cu scurgerile înfundate și robinetele memoriei date la maxim, tavanul încă mai contorizează , iar tu aștepți încredințată un curcubeu incandescent.... peste tot e ecou și te auzi cum suspini. nu e vocea ta, e inima ta rămasă fără umbrelă, inima ta care crede că cerul poate să cadă pe tine la infinit.

lichidă

în apele mele,zic.

epurate momentan bine.

cred că o să-mi ia un pic

până reușesc să cresc pești,

dar nu contează,

mă dau cu barca.

e atât de liniște aici

că nu poți îneca nicio vorbă

și nici nu-mi trebuie vreun val

ca să mă vărs

pentru că sunt plină toată

de mine

și am curaj să ridic pânzele

să desenez pe ele cerul.

aici se curge totul

și se trece pe-un ponton invizibil

în ireversibil.

merg pe apă,

podurile se dărâmă,

nu mă leg de maluri,

mă ancorez în larg și fac din mână

c-o batistă de spumă albă.

nu simplu

nu vreau.

azi nu vreau să mă cauți.

nu vreau să îmi spui

nu vreau nimic de la tine,

vreau să-mi dai nimicul,

cevaul are un nume

și eu nu știu să îl strig

așa că țip

nu, nu vreau.

nu vreau să te aud,

mi-e groază să mă aud,

nu vreau să te simt,

nu mă pot obișnui cu mine,

mi-e mult prea greu

să mă accept,să mă văd

față în față.

te rog.

acum nu,

nu mă căuta,

nu-mi cere să te ascult,

nu-mi cere să zâmbesc,

nu-mi cere să pot

pentru că nu vreau.

mi-e bine așa,

mi-e bine fără.

PS: ninge.ninge fără nicio remușcare, ninge ca-ntr-o știu prea bine care zi dintr-o știu eu bine care iarnă.iar eu aici nu mai am loc de atâta zăpadă...aici nu troienește timpul meu. timpul meu e topit în irecuperabil.

nu sună așa cum se aude

nu știu să iau sfârșiturile de la capăt.

nu mă încurc în ordine
cuvântul ăsta mă sperie mai tare ca ziua
mai puțin ca noaptea ,
la fel de mult ca tine.

poți să verifici că de când ai plecat
n-am respirat nicio lună cu toate stelele,
a rămas mereu câte o spoială de cer
cu care îmi mânjeam perna
și speriam diminețile de plâns.

au fost mereu jumătăți de drum,
dar ele nu duceau la tine,
iar asta m-a determinat să uit
toate câte mi-ai ajuns.

vreau să nu ne avem,
nu ne putem păstra intacți-
unul din noi moare dacă
celălalt poate supraviețui fără.

nu știu să pot nici măcar acum
să mă gândesc la tine fără ca
totul să înceapă să ningă
și să-ncremenească în albastru.

oximoron

n-avea decât ochi care jefuiau întunericul de groază
și-un fel aparte de a apăsa pe cuvinte
cu o sălbăticie a buzelor neținută în frâu
de niciun sărut.


jupuia roșul din ruj, de pe unghii, din trup
și-o iubea din instinct, până-n transparență.
o tremura printre degete ,dar fără de palme
și-o mătura de pe vârfuri desprinse
până-n pântece sătule de noapte,
întotdeauna după ce oasele
erau mutate din loc.

încă de atunci e acum

culegerea fructului oprit,
nescăparea de frica cea mai mare,
obsesia pentru pânzele albe
și puzderia de stele...
încâlcitură de dezastru afectiv.

câteva răsturnări și restrângeri,
libertate stâlcită, gust denigrat,
iar scârțâie o placă stricată,
iar am dor de ducă pe-o sâmbătă.

cât tu sunt eu, îmi vine acum ușor a crede,
dar înțeleg că nu vei fi de ajuns
nicicând,
iar asta mă oprește să m-arunc.

de partea asta a baricadelor,
războiul cu tine nu provoacă pierderi.

particular neclasat

te-am inventat privindu-te,
băgând de seamă că inexistenţa ta
nu mi-e benefică...

sărută-mă încet că trece..

şi apoi urlă-mi în spasme
tot netrecutul din mine!

nu rămâne nimic în picioare
din tot ce am putut fi,
doar ochii mei de pisică verde
care fac risipă de vieţi
şi care nu cred în ce spun.

jur stâlcit că pieptul meu
nu mai creşte lângă vipere
şi că piatra aia dinăuntru
are grimase de om
şi bătăi regulate de timp.
singurul impediment este că
uneori uit să durez
chiar dacă ţin...

tu, umblă-ţi pe cale,
în pas deşănţat şi ia-ţi o busolă!
vei vedea atunci câte norduri
mi-am călcat pe suflet
ca să mă reprim în răsărit.

proxim

Plenitudine de gust,

Amorțeală-n artere,

Protipendada sentimentelor naște rafale,

Iar cursul vag al timpului decade

Din drepturile copilului.

Fără nicio ispită a izbânzii

și cel din urmă suflu al dimineții

face crepuscul dupa orizontul așteptării.

Pe-o peliculă tratată prost

Noaptea din gură spoiește cuvinte,

cuvinte care or să se repete-n niciodată

și nudul infam al vorbelor spuse

va defila sălbatic în cruste pe piele.

te deshidratez în ecouri reci

care-mi zguduie plânsul de tihnă.

te aud printre zambete de zăpezi,

dar nu mai vreau să ningă.

pleacă-mi !

ți-am spus.

și mi te-ai adus...

și mi-ai rămas.

aruncatul nimicului

bine,e totuşi bine că mai gândesc înainte să mă las pe mâna tentaţiilor,înainte să mai simt impulsiv pe momentul trecutului,ca un răspuns perlat la întrebarea nimicului...
pentru că uneori îmi vine să dezgrop toate rădăcinile firelor de păr din neputiinţă de altceva... şi neputinţa crede-mă,e peste tot! şi te face mic şi chircit şi întortocheat în jurul axei tale,nici vorbă de zile şi nopţi,o singură ameţitoare noapte...gravitezi în jurul conşiinţei tale,care nu iartă neînduplecata,nu-ţi iartă vrutele şi nevrutele pe care le-ai trântit la nimereala disperării...
nu o să înţelegi pentru că vezi tu,nici eu nu înţeleg prea bine...dar nu cred că e de bine. e un bine stricat şi pus la păstrare sub formă de gol...gol acolo unde răsună vocea ta,gol acolo unde erau cuvintele tale,gol urmele tale pe trupul meu,gol,privirea ta în a mea,gol într-o iarnă de care mi-e frică...şi e un gol care încă respiră şi nu se videază în niciun fel, un gol care nu intră la apă,unul de care nu poţi scăp, pe care nu-l poţi băga sub preş,nu-i poţi face nimic...pentru că e un gol care umple. în principiu pe mine de tine... dar numai de-ar fi numai atât!


ăăăh....şi sunt seri ca astea,după nopţi ca cea trecută şi după perioade ca cele din spate,când răbufneşti...că e sănătos. ca şi cum după ce ai fi umblat prin toate junglele,deşerturile şi munţii pământului,ajungi acasă şi faci o baie caldă...la tine în cadă. dar eu tot simt că încă doar mă spăl pe faţă cu apă de ploaie printr-o văgăună a minţii mele. "acasă"- noţiunea asta mi-a devenit stângace de ceva vreme. mai întâi ştiam ce e ,apoi am negat ceea ce ar fi pututu fi şi i-am dat altă locaţie,urmând ca după să rămân pe drumuri,având însă din nou o tentativă de a pune capul în pământ şi a mă întoarce ispăşită "acasă", dar n-am găsit nimic aşa că iar am risipit şi rătăcit... poate că lumea e acasă...poate că acasă nu e neapărat cineva.

trăim printre n combinaţii posibile,milioane de şanse şi infinit de multe eşuări...neînţelegeri,ambiguităţi...a fi derutat,debusolat,îngrijorat,a fi predispus s-o dai în bară sau să nu-ţi iasă totul aşa cum vrei, nu e decât rutină...

nu.nu văd.şi nu aud.nu pricep.nu pot.nu-mi iese.mă înfurii,dar tac.înghit când ar trebui să scuip şi inspir când ar trebui să dau afară. care parte din "mine" îmi scapă?

păcat.mare păcat că mi-a păsat întotdeauna prea mult de toate.

http://www.youtube.com/watch?v=L7xSofqmHLs

te aduc aminte în uitare

Mă vei şterge în culori adânci,
din care-ţi va fi frică să muşti,
în care ai să te-mpiedici
şi-ai să-ţi juleşti uitarea.

Mă vei rezuma la puţin,
cea care am fost îţi va fi
sechestrată în eul tău pierdut.
recunosc,
am fost la locul crimei
când s-au defrişat înţelesurile.

Mă vei dezrobi de lumină,
pe-o muchie subţire
îmi vei da brânci
în întunericul din tine
la care mărturisesc,
am adăugat câteva nopţi
fără nicio remuşcare.


MĂ vei sigila permeabil,
îţi vei dezrădăcina ploile
şi-ai să le pui să-mi ningă
cu frunze albastre...
toamnele noastre
n-au coincis niciodată,
cum nici noi de altfel
nu ne-am suprapus.

poate ultima

iar acum,ca un biet olog ce-şi târăşte membrul amputat,
conştient că nu va mai putea călca în el niciodată,
îmi şchiopătez sufletul dintr-o uitare în alta.

iar acum,până şi albastrul tău îl văd infirm
şi tulburat de piazme grele verzi
şi mi-eşti iremediabil rece în privire.

şi numai somnul îmi mai ştie încă
zilele în care am visat că-ţi sunt deplină
şi nopţile în care mi-am ştiut că nu,
clipele în care te-am văzut deplin
şi răsclipele în care ştiam că nu eşti tu.

n-ai fost decât o idee încropită din altele,
care la rândul lor erau peticite cu zbor,
pulbere,vânt şi apă...
cu tine n-am plămădit nimic,
din tine n-au ieşit castele,
în tine nu s-au ascuns decât dorinţele
şi nu şi-au găsit loc să se astâmpere...
pe tine nu s-au oprit buzele mele
decât în treacăt,ca să plăsmuiască
o poveste de iubire ştirbă,
pe care azi nu mai ştiu s-o spun
şi-al cărei titlu nu l-am ştiut vreodată...

noi doi ne-am însemnat cândva ceva?
minciuni pe piele,pe retină şi pe gând.
nu ţi-am fost,nici nu-ţi sunt.





Muse - "Falling away with you"
Asculta mai multe audio diverse

rod

mă caţăr.
mă caţăr spre rădăcinile unui zbor întrerupt.
te caut
şi nu sunt.
am picioarele duse la alergat în cer.
nu te auzi
şi mă chem.


şi-mi pare că e mult
până în mai bine.
e mai mărunt de eu
şi prea plin de tine.

găselniţe sunt în ochii tăi-
încă m-ating cu dinţii,
încă mă lasă să scap.
nu ţi-am dat din piele
şi totuşi nu te mai încap.

nu mă consum să te uit,
mai ai din mine puţin.
grăbeşte-te să pleci,
am să mă ţin să nu vin.

nisam

de două ori pe zi
îmi furai oglinzile
şi mă minţeai că sunt frumoasă.


lâsând asta la o parte,
partea aia care nu mi s-a dat
mai niciodată de acum încolo,
am nesentimente necuvântătoare.
am uşa stricată,
broasca disecată
şi cheia la nimeni.
cum s-ajung la suflet?

că-mi vine să tac
de câte gândesc
şi-mi vine să nu ştiu ce
când nu ştiu cum.

lucid,
translucid,
stupid.
mi-e capul crăpat
într-un perfect intact
morman de derivaţii.


se întâmplă să aberez,
aşa ca acum
şi-mi vine chef de ploaie
ca să deretic ochii.
lacrimi nu am...
s-au vândut.

netitlu din titluri

Dacă ne-am apuca să numărăm infinitul oare câţi de noi am găsi? Dacă luând-o pe sărite am lăsa neatinse câteva feţe, cu cât am ieşi pe minus?

Cineva la un moment dat ne pune filmele pe stop,arătându-ne în legitimă apărare "THE END+ul" ăla clişeic,dar diferit pentru fiecare în parte. Uneori chemăm finalul sau chiar ni-l dorim, alteori refuzăm să-l accceptăm sau să-l primim, dar oare cum poţi pune o pauză pe pauză?

Am învăţat atât de tare să respir prin apă încât aş putea să mă înec cu aer. Am învăţat atâtea despre pietre încât nisipul mă năuceşte cu multitudinea de grăunte dure...şi totuşi,în timp ce pietrele dor, nisipul anihilează.

Uneori mă îmbrac pe dos cu visele,semn că vremea în mine se schimbă. Până în momentul de faţă nu am găsit o logică pentru care cerul să nu fie pământ şi pământul cer. Da...oare cum ar fi facă ne-am plimba pe nori şi ne-am izbi capul de stânci? N-ar fi mai bine aşa? Norii nu te dor,nu te obosesc,ar fi oprtuni pentru fuga tălpilor noastre, iar pământul ar fi ideal pentru că numai loviturile de el ne-ar forţasă deschidem rănile realităţii. Un amalgam cumplit de zboruri şi prăbuşiri ne e viaţa.Ca să te ridici îţi trebuie aripi şi avânt, de căzut e atât de simplu: o poţi face fără niciun ajutor,ba` chiar accelerat de-o gravitaţie imuabilă.


Negrul ascunde un nimic ostil şi sălbatic ce rupe în bucăţi ce prinde, pe când albul dezveleşte un nimic inofensiv,golul ca o îmbrăţişare caldă a umplerii...de asta atunci când vrei să găseşti echilibrul străpungi bezna cu lumină,iar luminii îi dai umbră.

Şi limita asta între bine şi rău, pe care o treci de atâtea ori în cunoştiinţă de cauză nu,nu e decât o muchie de cuţit în care te mai tai din când în când,uneori atât de adânc încât îţi sângerează până şi privirea. Între a ştii ce faci şi a face ce ştii e-o mare planetară de traversat. Între a ştii ce e bine şi a face ce e rău e o punte uşor de trecut pentru că aziul e un comprimis,o încercare,un impuls, mâinele doar un plan îndepărtat,iar ierul doar o înghiţire de sine,astfel încât că n-ai loc în trilogia asta să faci cu adevărat ce vrei. E doar o totală derivă ce te-mpinge de la spate chiar dacă braţele tale se chinuiesc să imprime propria lor voinţă direct vâslelor. Minusculul pesimism din mine îmi spune că în definitiv ajungem cu toţii nişte epave,resturi de pânze făcute cârpe,suflete eşuate la câte un mal, iar un mal este o binecuvântare sau o eliberare căci nu toate valurile au căpătâi,atât de prea multe se sparg în largul necunoscutului sărut al plajei.

Fiecare clipă e-o ciornă ce devine în următoare secundă pagină de carte şi cartea asta suferă atâtea mutilări la citire,câte perechi de ochi există,căci realitatea o trăim împreună,dar ne-o posedăm fiecare în parte.

E-ntotdeauna ceva în noi ce supravieţuieşte amniotic înăuntrul nostru şi nu poate în afară: inima...şi dacă pentru o clipă am deconecta-o de la simţiri, s-ar sufoca în amorţeala aia străină. Şi totuşi parcă sunt părţi din noi care rezistă destul de bine şi departe de eurile din piept, iar lipsa lor ne dezintegrează crud : ele sunt oamenii pe care îi iubim şi ale căror corzi se-ntind uneori până spre abisuri de neatins şi uitând să se dezlege din nodul făcut de stâlpii casei părăsite ,dispariţiile se fac cu tot cu suflete rupte în carne vie franujuri.


Ceea ce am scris mai sus a izbucnit dintr-o durere pe care o resimt,o confuzie care mă ameţeşte, o repulsie acră. durere...şi poate dor...

a-MARE

te-am scăpat printre degete.
nisipul zemos ce mi-ai fost
s-a zaharisit pe buze însetate.
înfruptările tale au fost mai degrabă
nişte glume inoportune la adresa
necunoscutului din noi.


mi te-ai adus aminte,
în folie albastră,
c-un zâmbet claustrat în iulie.
am dat cu zarul străzile la rând,
urma să te nimeresc cu intenţie,
să-mi regăsesc braţele amorţite
în coastele tale blânzi.
am şterpelit zâmbetele lucide
şi ţi-am descusut pliurile pielii.
ţi-era rânced gâtul de-atâta vară
insolent de nudă -
ochii tăi se-mpleticeau chirilic
în lascivităţi tăcute
îmi îndoiam pasul după glasul tău.


mă dau pe-o vişină coaptă bine.
mă guşti deplin fără dinţi,
sărutul meu rămâne sâmbure
şi-ţi încolţeşte marea
pe locul indicat de umbra ta
în palmele trupului meu.

altă izbire

Asculta mai multe audio Muzica

surâsul meu zdruncinat de vânt
nu mai vrea să încalece
nici măcar pe pământ.

ochii mei de ploaie
te cheamă după streşini
ca să mi te-nmoaie.

şi dacă şi dacă şi dacă
în privirea mea-i o roată
şi tu bagi beţe în ea?

dacă ceru-i o baltă
în care stelele înoată
şi se scufundă-n mare?
şi marea-i de oameni,
iar oamenii sunt de fapt depărtări,
aşa cum fantomele-s uitări,
sufletele lumânări,
hotărârile ace,
războiul motiv de pace,
liniştea cauză de zgomot,
plânsul doar pentru hohot,
somnul doar pentru vis,
sfârşitul doar că e scris.

şi marea asta de care vorbeam,
e doar o ploaie spoită pe-un geam.
o glumă bună spusă prost,
un adevăr care doarme în post,
un azi infinit fără de stare,
un punct în semn de întrebare.


neastâmpăr în gene,
somn nu mai ai ,
visele-ţi au lene,
gândurile ţin post,
mai are vreun rost?

scrii ca să fie...
dorul nu încape pe hârtie...

pentru EL

Asculta mai multe audio Muzica


Azi o să vorbesc despre singurul care m-a iubit aşa cum mi-am dorit eu :profund şi inocent,de la prima vedere,fără promisiuni de mereu . Îmi îndrept singurele lacrimi meritate către ochii singurului care mi-a mângâiat părul cu neasemuită tandreţe,celui care mi-a găsit umărul din prima încercare, celui care m-a mişcat fără să mă zdruncine,celui care m-a sorbit fără să mă sece, celui care mi-a zâmbit fără să încerce să mă lege,celui care mi-a tăcut fără să mă apese.

Numele lui nu ar spune nimic,nici măcar pentru cei care s-au milit să i-l dea. Chipul său mi-a rămas adâncit pe-o retină din ţesuturi cardiace: cei doi ochi, cu tot albastrul lor spălat de tristeţi dureroase şi înecat într-o nevoie acută de iubire,care mă ard şi acum când mă confrunt cu amintirea lor,a căror duioşie mă fărâmă şi mă doboară, au fost primul lucru care mi l-au făcut drag. Buzele sale supte ţineau închise laolaltă amarul unor clipe serbede de lumină şi a unor oameni ce s-au perindat vag printr-o copilărie al cărei rost nu îl poate pricepe.Cuvintele nu se simţeau nicidecum îndreptăţie să sfâşie prea mult monstruozitatea aerului din afară gurii sale cuminţi; nici nu îl condamnam pentru teama resimţită faţă de lumea ce-l izgonise din preaplinul ei. Obrajii albi bănuiau o fineţe ce fusese prea rar descoperită de mângâieri.Lipsea cu desăvârşire culoarea sangvină a unei fericiri constante. Părul auriu netezit încadra angelic faţa micuţului cu trup firav şi mişcări încete,ce se mulţumea radiând cu firimituri de atenţie şi se conforma liniştit cu absenţa ei.

Nu mă pregătisem ca să îl cunosc.Venisem acolo cu giganta mea înfumurare de a asigura veridicitatea văduviei de iubire pe care o simţeam şi am întâlnit un suflet lăsat pe drumuri de acelaşi sentiment.Da,orafan de dragostea ale cărei braţe au fost retezate crud de nişte nesuflete pângărite de sluţenie,braţe ale căror absenţă a făcut şi va face să tremure ani la rând un om împins în haosul realităţii implacabile în care a fost aruncat.În timp ce eu mă obşnuisem de ceva vreme cu placiditatea unei minime putinţe de a încerca să mai simt ceva, el mă lua de departe prin puterea sa de lăsa frâu liber dorinţei de a îndrăgi.

Ştiu că pentru câteva momente,l-am făcut fericit. Dar cum poate fi oare descrisă fericirea lui? Ca un balon colorat fragil ce plutea senin,dar înfricoşat printre spinii ascuţiţi ai timpului de neînduplecat.
S-a adăpostit cald la pieptul meu şi mi-a căutat cu mâinile timide mijlocul să mi-l împrejoare. DOAR ATÂT I-A TREBUIT CA SĂ MĂ FACĂ FERICITĂ,doar atât a fost de ajuns ca să mă umple de-o tristeţe mută şi covârşitoare.

Nu pot evita să mă întreb înspre ce fel de nicăieri are el atâta curaj să păşească? Spre ce refugiu va evada ? Şi ce poate face o jucărie pentru cei ca el îţi vine să urlii? Simpla imagine a blândeţii lui neîntinate scurse într-un decor greşit mă îngrozeşte.

La fel ca mulţi alţii,l-am părăsit.
Povestea lui rămâne una la sute şi sute de zeci de multe altele şi nu va impresiona prea mult cu adevărat pe nimeni. Pentru că noi la rândul nostru avem propriile nefericiri sumbre pe care ni le purtăm de-a lungul zilelor pe care le deşirăm dintr-un ghem nevăzut, pentru că dacă nu le avem pe alea, suntem oricum ocupaţi să ne devorăm momentele de măruntă bucurie numai cu noi înşine, pentru că ne trăim propria singurătate în nepăsare faţă de celălalte 6 miliarde de singurătăţi,pentru că suntem impresionabili doar pe perioadă limitată de timp, pentru că egoismul firesc ne face opaci la ceilalţi...
Şi totuşi...
mulţumesc celui care mi-a împrumutat pupilele lui neîncrezătoare ca pe-o pereche de lentile vindecătoare prin care am putut filtra lumina cu totul diferit! mulţumesc celui care m-a făcut mică şi neputincioasă!

" - câţi ani ai?
dat din umeri.
-azi e ziua noastră oricum.
-da,e ziua voastră.
-şi jucăriile sunt pentru noi?
-da,sunt pentru voi.
-şi dulciurile?
-şi dulciurile.
-şi voi?

. . .
"



SCRIPTUM post: La mulţi ani tuturor copiilor din noi!

şi-mi pare rău pentru cuvinte...că sunt puţine,că sunt slabe,că sunt moi,că sunt incapabile,că sunt mici,că sunt doar tentative de gând.

din plin

aveam o umbrelă din nori ce mă făcea să văd luna ca pe-o jumătate de inimă devorată.
ochii mei prea cărpui intraţi la ploaie,trăgeau de-un zâmbet,multiplicându-l în combinaţii sfidătoare la adresa legii elasticităţii.
frazele mele sunt lungi ca să contrasteze puternic cu bătaia pocnetului de degete în timpul căruia s-a întâmplat un ceva interminabil de fără început.

criptez şi înghesuiesc în mine frânturi de iluzii furate pentru care n-am de gând să dau socoteală.
ceva în mine e sigur stricat şi mi-e peste poate să accept că pot totuşi funcţiona în continuare.
care ani şi care zile? nu ştiuul meu se extinde cancerigen spre etern şi mă lasă să bolesc de nemoarte.
un cineva mi-a arătat cum stâlceam în inconştienţa mea priviri naive,dar asta nu m-a făcut să mă opresc.
uneori rănim cu dragoste,dar nu nu nu,a nu se înţelege că e genul ăla de dragoste distructivă şi psihologic negativă,nu! e duioşia şi dorinţa cu care rupi o floare doar pentru că vrei s-o ţii în piept,s-o faci a ta,chiar dacă îţi pare rău că aşa se va ofilii.
rulez în rolul cu minus în filmul ăsta şi nu-mi place deloc să nu cunosc scenariul şi regizorul care trage sforile şi face click-urile.

aroma asfaltului umed îmi seducea gângav tălpile.
năstruşnice mi-erau câlţurile de păr ce-mi dovedeau nestarea.
m-aş fi dat de gol prea tare dacă aveam la mine şi-un suflet de rezervă.
purtam în mine infuzat un mare nor cenuşiu din care picuram tristeţi adiacente la decor.
aş fi vrut doar ca pereţii să bată din palme la final,căci reprezentaţia în simplitatea abstractului cuminte era o inedită reuşită.

regret neinspiraţia celui care nu mi-a picurat o voce atunci când m-a expediat pe scena asta mare pe care am denumit-o cu drag LUME.
de ce?
mi-ar fi plăcut să te cânt .
în surdină
plăcut,
în felul în care m-ai învăţat muţeşte
să te ascult.

seninătate melancolică