in cautarea fericirii

Cateodata, singurul lucru care iti lipseste este puterea de a te bucura de ceea ce ai deja. Inainte sa ne punem in gand dorinte, sa risipim din viata alergand hat departe dupa impliniri, putina lumina aruncata peste lucrurile de langa noi ne-ar economisi din zel si din consum inutil de iluzii desarte.

Sunt convinsa ca exista momente in care cu totii recunoastem ca avem cel putin un lucru pe care nu l-am da pe nimic in lume. Vreau sa am multe asemenea lucruri de nedat pe nimic in lume pentru ca, de obicei, aceste unicate, rezida in minuni de fiecare zi, care ne sunt aproape si care inseamna fericire. O fericire palpabila, o fericire pe care o ingrijesti ca pe starea de sanatate. Cred in fericirea ca stare si nu ca moment. Cred in magia unor momente care coloreaza ani din viata. Cred ca sunt un om norocos in primul rand. Cred ca sunt, in al doilea rand, un om si mai norocos pentru ca mi-am dat seama de asta si mi-l asum. Nu imi fortez norocul. Eu il creditez.

M-am regasit la multe rascruci de-a lungul timpului. Reprezint destinatiile unite ale multor drumuri luate la pas si la popas. Toate punctele atinse, luate din mare si incercate cu degetul, m-au adus pe aceasta dreapta de azi.Nu zic ca nu vor mai fi intersectii, dar,momentan, ma bucur ca atunci cand voi ajunge la ele voi fi ajuns sa nu-mi mai fie frica de necunoscut. Necunoscutul mi-a zambit intotdeauna cand l-am abordat. Azi sunt vecina cu experiente memorabile, oameni indragiti, locuri familiare, evenimente frumoase si imprejurimi calde. Azi sunt recunoscatoare pentru tot ce am cucerit. Pentru tot ce am deja.

uită că vin

Cred că fericirea stă în uitare. Uitare de tot . Uitare chiar și de tine. A te uita în niște brațe, în niște ochi, într-un suflet de om.A te uita la ceas doar ca să realizezi că ai uitat să înțelegi cum funcționează asta cu trecerea timpului. A uita de ce există calendare și cifre care spun 18, 19, 20...25 decembrie?! Fericirea de a dărui se înțelege uitându-te la ce zi a anului este ? A te dărui acelora pe care îi iubești, împachetat în uitarea a tot ce e rău pe lume. Asta e fericirea. Să uiți să numeri, să cântărești, să măsori. Dai și de unde nu ai pentru că uiți că nu ai. De ce atâta zgârcenie?! Sacul cu binele de pe lume nu are fund. Am văzut eu, în nenumărate cazuri. Să uiți să aștepți doar ce e cel mai rău și apoi să vezi ce dă peste tine!

Sărbătorile vin, uită că vin! Și dacă s-ar bloca pe drum, tu ai uita să te bucuri?

Cred că fericirea stă în uitare. Să uiți ce anotimp și ce reguli sunt, să -ți trimiți mereu inima în vacanță - undeva frumos, cald,plajă, soare.

reamintire

Am prezervat o tristețe intraductibilă, pe care timpul n-o descurcă în niciun fel. Încă mi-e ciudă și încă mi-e groază. Încă îmi ard ochii și încă vreau să pun întrebări fără răspuns. Mă simt vinovată de viață, mă simt binecuvântată că pot încă să mor.Nu știu cum se împart zilele, dar știu sigur că nu direct proporțional cu inima omului. Nedreptățile nu se pot cuantifica în resemnări pe măsură.

 Răul făcut e un hău negru al durerii. S-au înghițit suflete, dar viscerele încă se răstălmăcesc în foame. Se devorează luminile din ochii îngerilor și ei continuă să își țină mâinile la sân. Și sânul e încă plin cu vipere...
Aievea, refrenul câte unei lacrimi vibrează pe câte un colț de cer. S-a pierit la datoria iubirii. S-au făcut victime pentru că lupta nu s-a ținut pe câmpul ei. Lumea nu ar trebui totuși să fie un câmp de bătaie. Lumea ar putea învăța să trăiască din frumos pentru că urâtul doare. Lumea ar putea să se învețe cu binele pentru că binele face,caută și găsește bine. Lumea asta face ce vrea și vrea să nu poată. Altă explicație nu există. Altfel am fi mult mai departe.

aaa

Să tratăm problemele punctual
filosofiile luminii au murit la datorie.

lucrurile au un nume pe care trebuiesc spuse.
azi nu ne mai dăm după degete
ni s-a luat toată mâna.


vorbim despre adevăr
ca despre o minciună pierdută în detalii.
ne e sete de viață,
ne secăm trăindu-ne sfârșituri închipuite.
în anestezia generală, clipa doare,
iar restul de suflări ar trebui ușurate,
avem dispoziții necesare să fim ideali,
dar nu le accesăm.
ne avem unii pe alții,
dar ne abandonăm.
suntem singuri pentru că
nu dăm libertății un sens.

cea de acum

mă repet, deși am încetat să fiu. am mai zis, încetez să fiu cu fiecare clipă. și devin totuși. devin ceva. un stop contracarat de un start. un nimic condamnat să facă sens. totul e supus semnificației de fapt. nu trăim printre certitudini, cauză-efect, ci mai degrabă printre valuri de supoziții. unele mai trăznite decât altele. deviem de la linia de plutire, facem  acrobații cu înțelesurile cuvintelor, emoților, incidentelor, liniștilor, zgomotelor, extravaganțelor, ale normalului sau anormalului. ne catapultăm mintea în n destinații posibile, dar gpsul nostru interior nu calculează niciodată ruta cea mai economică. o luăm pe arătură. RĂĂĂĂu. de cele mai multe ori. țânțar , armăsar sau mârțoagă la o căruță cu cinci roți, avem idei care mai de care - urbane, rurale, platonice, terestre,galactice, banale, țipătoare la cer, un cer spre care ne aplecăm din ce în ce mai rar.

trăiesc de ceva timp într-un memento mori. nu știu unde e coincidență, unde e maturitate, unde e teamă sau pur și simplu contact cu informația, dar totul mi-aduce aminte că sunt închisă într-o eterniate finită. știu că mă rotesc în jurul unui punct relativ, știu că îi zic moarte și că refuz să cred că e doar atât. realizez câte combinații posibile există pentru doar o secundă din timpul meu ireversibil. ce uzat e conceptul de sumă nulă, dar parcă îi dau refresh zilnic în propriul meu algoritm. mă împart între ceea ce câștig și ceea ce pierd, mă adun și mă scad, mă risipesc, mă chibzuiesc, mă pun de-o parte, mă dau toată, mă creditez, mă trag pe sfoară. în principal, îmi coordonez propria rețea de cămătărie sentimentală. sunt propria mea jegmănitoare, propria mea samariteancă. sunt figura escrocului și chipul caritabilității. cred că am făcut ceva investiții neserioase la viața mea, dar am rămas pe plus. de aia profit uneori, de aia atunci când mă las pierdută, o fac pentru senzația nouă.  Daaarrr...să revenim la deadlineul final. Da. umblu cu moartea în tandem de la o vreme. nu, nu la  modul lugubru, depresiv, bacovian, mai știu eu ce. Sunt din contră, exagerat cel mai fericit dintre pământeni. doar că adulmec invizbilitatea unui sfârșit și mă îmbăt cu apa tulbure a prezentului. Am devenit atât de ahtiată de prezent că uneori închid ochii și nu îi pot da contur zilei de mâine. Nici nu mă sperie că nu ar mai fi un mâine, dar mi-ar plăcea să existe. Mi-ar plăcea pentru că las, forțat, multe pe mâine. nu mi-am sincronizat toate poveștile la timp, am trăiri planificate într-un viitor mai accesibil. am amânat multe, am pus pe HOLD diverse apeluri ale destinului. într-un fel, e evident că am desconsiderat ceea ce știe și cea mai neșlefuită țață din piața cu flori : viața e scurtă.

Însă acum, acum mi-am apucat frâiele și mân. Știu că am ceva de făcut cu tot ce e al meu sau vreau să fie, știu că posed doar ceea ce trăiesc sau fac să se întâmple și sunt lacomă, îmi doresc cât mai multe achiziții.
Memento mori ... reconjug sentimentele la timpul prezent și timpul lui "o fi să fie" îl scot din uz. dacă e să fie, să fie acum, cât mai acum, pentru că mâine...mâine pot să nu mai fiu eu.

prostie

posed, neinteresată fiind,
sfârșituri neînduplecate de nimic.

știu pe de rost viitoarele mele tăceri divulgate,
le voi turui cu satisfacția că am avut drepate,
cu amărăciunea că nu le-am putut împiedica
să facă sens.

nu am control asupra miilor de sfori,
se joacă până și piesele nescrise vreodată
se țin monologuri viscerale despre cum să fii altul
în rolul vieții tale.


aștept să văd ce nu se întâmplă,
ne-am cunoscut nicicând
și nu ne permitem adevăruri fără cusur.

devenire

atenție

vine trenul
pe linia melodică
se aud anii lumină cum se apropie

e un tren accelerat
un tren de ocean viteză
un tren care duce gânduri
nesătule, murdare, mărunte
care mai de care.
care mai necum
care mai nu se știe ce
nu s-a mai pomenit
să se care în vagoane
purgatorii minerale
dureri împachetate frumos
cărbune alb pentru poarta Raiului


atentie
vine trenul
pe linia melodică
se aud notele cum mătură subsolul

ne vom retrage toți pe peroane
vom săpa adâncuri în pietre
vom fi ca apa
sau tot o apă și un pământ
până când galaxii vor înceta să se nască
și împărățiile lumești vor avea un sfârșit.

slalom printre apocalipse zilnice
maratonul unui muritor indecis
se caută destine prefabricate
se comercializează vieți de succes
dar ziua de mâine
ziua de mâine nu știe nimeni unde duce
zilele de după mâine sunt destinații
în care picior de om nu a călcat niciodată

atenție
vine trenul
pe linia melodică
și zgomotul de fundal face întuneric

nu e noapte , nu e zi
ne mișcăm între secunde și milenii
trecem puncte de suspensie
ni se controlează actele
trecem ilegal pe stilul de viață
la minut...
spațiu nevertebrat,
ne târâm prin acest timp
fără dispoziție
automat
ne iubim unii pe alții
fără să o știm
fără să o arătăm
fără a face ceva din asta.

ne vrem

și-acum ar fi cazul
ca peste mări și țări
să fie o iluzie puerilă
...

timpul e în convulsii astrale,
urmează un destin hibrid,
un măcel al eternității date pe nimic.
uite, spatiul se umple de distorsionări banale,
aici avem de creionat labirintul nicăieriului
care duce acasă,
aici punem coperțile pe masă
și cărțile le defrișăm sub lumina felinarului,
dincolo așezăm castele de sticlă,
și lângă un deșert confuz, cu prea multe oaze pe cap,
s-au dezghețat dunele, nu se mai ridică,
avem nevoie de un nebun de legat,
avem nevoie de-o regină de alb.
s-amanetăm norocul pe câteva clipe spurcate,
să ne divulge adevărul, să ne toarne prostii,
suntem în lipsă de visuri dereglate,
suntem păpuși de cârpe fără baterii.

cerul e prin preajmă,
are un hău imens,
o gură de șarpe,
o gură de măr, o gură de paradis pierdut,
o gură care înghite rugăciuni deșarte,
un tren cu vagoane încărcate cu păcate
din care te arunci din mers.



dimineți derivate din furtuni electrice,
se crapă milenii de pământ,
nemurirea își suflecă mânecile.
pe buza absurdului se joacă teatru, se ascultă vânt

umbrele se freacă de răsăritul soarelui
si orizontul face flamă,
întâmplarea face să se fi consumat culorile,
să se fi strâns dorurile
și noi să nu fi știut vreodată dacă ne cheamă,
dacă ne strigă,
dacă ne obligă
vreun Dumnezeu
sau vreo cioară,
dacă nu avem decât vreo primară
credință în necunoscut.

ca să nu mă uit de tot

destinul din mine e gol
și așteptarea e udă de-atâta aer expirat pe degeaba
după ce termenul de garanție a ieșit din uz
și chiria pe metrul pătrat de Dumnezeu s-a scumpit.

probabil n-am cunoscut pe nimeni
care să nu fi fost măcar o viață-n clipa lui
ceva mai nimic decât nimicul însuși.

mi-am adus aminte de mine
și-am strâmbat un zâmbet
sunt tot eu cea care mă alerg,
cea care mă prind și mă mănânc de vie.
îți trebuie o anumită ironie perfidă
ca să pleci spre nicăieri spunând despre
lume c-ar fi un loc strâmt pentru îngeri.

omul cât trăiește se vinde,
iar minciunile lui fac numai pustiuri de bine.
suntem bolnavi de egoism
și mult prea capabili de contradicții.


vreau să încep de undeva să cred,
pur și simplu să cred
așa cum crede un orb
că visul lui e-o realitate chioară,
neagră fără de cusur,
dar ideală.

un alt exercițiu de scris

Mărturisesc că mă privesc fără resentimente și dau fața cu mine zilnic, dar asta nu slăbește cu nimic teama imensă pe care o cresc și o îndrept spre mine : sunt cea de care mi-e cel mai tare frică. Singurul lucru pe care nu îl știu despre mine e cum sunt eu în afara mea. Trăiesc cu mine înăuntru, mi-am orbecăit toți pereții, parcurg ca un pușcăriaș podeaua celulei pe întuneric fără să mai trebuiască să gândesc chiar , însă de fiecare dată când ies la lumină, când încerc să mă uit spre locul de unde plec, totul se estompează. Nu e ca și cum nu aș știi despre mine cum mă comport, cum apar, dar mi-e clar că sunt suma intenților și premeditărilor voite, că în majoritatea cazurilor ceea ce afișez este ceea ce hotărăsc să devină aparență. Cu toate astea, duc dorul aparențelor naturale, acelor aspecte ale mele care îmi sunt nebănuite, acele detalii care mă fac pe mine să par eu fără ca aceeași eu să iau asta la cunoștință. Sunt uneori îndeajuns de ticsită de gustul pe care mi-a intrat în mână să-l provoc oamenilor. Alteori am pană de idei când vine vorba de stârnit senzații - mi se pare că am epuizat deja multiple variante posibile, că am surprins și din ce uimesc cu atât mai fadă devine uluirea. Cred că am uitat să accept să îmi fie servite și să servesc la rândul meu naivități, simplități de gând și nimicuri reconfortante, nemăturate de toți perii neronilor mei hiperactivi.

Caut străina din mine. Am alergat nebună după mine, să mi-o iau mereu în față, să mă dau pe toate părțile, să-mi descifrez toate liniile, să-mi cuantific tresăririle, am vrut să mă știu cum îți știi ochii dedesubtul frunții, am vrut să elucidez orice cale ce ducea spre mine și nu zic că am reușit pe deplin, dar mi-a ieșit neașteptat de bine, atât de bine încât stau să mă întreb cât de mult trebuia să îmi propun asta. Nu neg toate adevărurile, toate trecuturile, toate rădăcinile ecuației , nu contest cât e de comod totuși să știi de unde să te iei și încotro să te duci, cât de mult pot plusa cu asta, dar sunt momente în care devine banal să te ai veșnic, doar pe tine. Desigur, nu îmi reneg narcisismul, egoismul , egolatria, nu întinez cu nimic felul în care mă iubesc și niciodată nu m-aș scoate din viața mea și dacă e să caut  evadări apelez întâi și întâi tot la mine( căci așa m-am obișnuit să procedez pe vreme bună, pe vremea rea) și ce altă evadare mai sigură decât cea înspre tine? Cel mai liber necunoscut e cel din noi înșine. Ne suntem propria libertate, propria carceră și singura cale de ieșire.

Există oameni, sunt convinsă și încredințată să îmi mențin afirmațiile, care mă ajută să fiu EU. Sunt oameni fără de care și dacă mi-aș ajunge, nu mi-aș fi destul. Însemnăm atât cât reușim să ne proiectăm în ceilalți și atât cât captăm și reflectăm în noi. A exista de unul singur e o condamnare la care te supui cu sălbăticie mânat de propriul singular instinct, căci altfel, totul pare structurat  așa încât să aibă loc reacții în lanț. Da, facem alegerea de a ne izola, de a ne feri, de a ne distinge, de a ne limita și restrânge, de a diminua suprafață de contact, de a ne uita în introspecție, dar această decizie, pe cât de benefică, pe atât de inerțial costisitoare și revin din nou asupra ideii de a investi în egală măsură în tine și în alții. Poate că de fapt așa ne asigurăm că rămânem pe plus : cum "A FI" în deplinătatea de sens înseamnă a te integra din părți, ocupându-te de părți, cucerești întregul. În rest, orice referire la o penitență permanentă a singurătății îmi constrânge logica la repulsie. Alegi să fii singur, alegi să te privezi de umanitate și te păstrezi pentru ceva mai adânc decât tristețea, care e umană, te închegi într-o grotească disperare a unei conștiințe hăituite și deci încetezi să mai fii suflet, să mai fii OM. Asta simt eu și din ce simt trăiesc.

Nu știu exact ce să rezum de aici.
Menționez că iubesc mult din ce văd și înțeleg, încă și ce nu percep și nu divulg. Adaug că mă am pe mine în preajmă și lumea înconjur, că sunt prima la care mă duc și ultima care mă așteaptă să ajung, cu toate astea găsesc inexplicabila dorință de a mai încerca rolul ăsta și pe alții - de aceea încă îmi pasă de oameni, nu mai presus,dar pe muchie și în momentul în care nu îmi va mai păsa voi înceta să fiu cea în fața căreia să mă supun și să-i acord încrederea.

necruțare

ninge cu o înverșunare maladivă
ca și cum toată moartea s-ar fi îmbrăcat în rochie de mireasă
și valsează primul dans cu Dumnezeu
pe capetele tuturor.


s-au convertit sfinții pe întuneric polar
și fac dramaturgie în carne vie...
se pune tragicul în scenă
și fulgii atei coboară cortina.



cerul e o serie de crime perfecte
și toate urmele se sterg
înainte de a fi lăsate...

asta poate ține loc de rezoluție

scotocesc în oameni cu o sete nesăbuită de mine.
arunc, defrișez , lovesc și scutur pe toate părțile adevăruri care numai Adevăr nu sunt.
bat apa în piuă și fac hacking în suflete și minți,doar doar s-o ivi vreun ciob de realitate care să mă reflecte și să mă împiedice să mă mai mint, căci nu e altceva care să îmi iasă  mai bine decât amăgirea de sine, închipuirea că există un control și că eu îl dețin, că totul se mișcă atât cât și cum vreau.

dar câte din lucrurile pe care le vreau,  le și  vreau de fapt? cât din lucrurile pe care le vreau îmi și trebuie? trebuie să îmi trebuiască sau să-mi fie îndeajuns? pot să vreau oricât și orice și oricum? iar în afară de asta să rămână nimicul? :..nimic care să conteze,să merite, să însemne ceva...

e definitiv ceva pe aici? dar absolut? dar superlativ ? e aici ? ESTE?
sau e doar un conglomerat de voci afective care țipă înuntrul pieptului meu devenit conștiință că lumea asta e o obscură explozie de neînțeles?

nu mă lupt destul, dar te iubesc întruna

oriunde ai fi de nu te mai găsesc.

către mine, mai rar

nu mă pot desprinde.
ăsta e adevărul, dar nu știu câte adevăruri mai pot face în ritmul ăsta. am câte unul pentru fiecare dimineață și tot nu îmi ajung pentru toate minciunile din mine.

față în față cu lumina mă văd în întuneric și asta dintr-un unghi optimist de vedere. descifrez zilnic cât mai aproape de verde îmi apune privirea și mă aștept zilnic să văd cât de adânc voi mai tăia în carne vie.

după calculele mele, am ajuns la o simplă ecuație de stare fără de nume, fără de mine. problema se rezolvă în continuare pe ciornă, căci pe curat nu avem nimic de trecut. nu mă pot întoarce nici măcar la mine însămi, ci doar la mutilarea cu plus sau minus a ceea ce încetez cu fiecare moment ce trece să fiu.


pe-o scară negradată măsor cât de mult pot să-mi conserv imposibilul. Pe-un fond plastic neintergrat în peisaj, eu am propria mea îndărătnicie desenată în loc de cer și de asta la mine plouă mai des, mai asiduu și mai inutil....când vine vorba de inundatii interioare, scot impermeabilul și mă ascund după geam. Nici nu mai țin minte câte alzheimeruri am pictat pe sticlă , măsluind culorile curcubeului.



mă exagerez puternică și complicată, capabilă să fiu din toate câte ceva mai mult, aptă să deschid cu cheia ușile închise, să gust din mare doar sarea, să-mi transbordez toate dorințele în material, dar dacă dai la o parte toată avangarda asta, în spatele acestui teritoriu de luptă și în spatele armelor care nu știu spre ce țintă lovesc , nu ajung să fiu decât o reprezentație sumară a acelora pe care îi iubesc, pe care niciodată nu încetez să-i trăiesc, doar o adunătură de vorbe venite din ecou și simplist aruncate spre un nicăieri anume, astfel că felul meu de a fi devine doar o expresie a iubirii mele și a golului care mă separă de ei.


oricât de mult n-aș mai ajunge să știu și să înțeleg despre mine,
oricât de mult aș fugi
sau oricât de mult ați spera la altceva,
aici, la mine, va fi mereu vorba doar de dragoste...

pentru că în momentele mele cele mai ale mele îmi aduc aminte , la fel cum toți o facem,
că nu însemn nimic mai mult decât ceea după ce îmi vine să plâng atunci când sunt singură, prea singură cu mine însămi.

cOPT ȘI PE o parte și pe alta

asta nu e de bine și nu știu cum o să iasă. încerc totuși pentru că așa fac mereu. ->
sunt o serie de tentative ale căror rezultat devine derizoriu...

și sunt o sumedenie de idei care nu își vor găsi poate niciodată rostul.

sunt o acumulare de emoții fără baraj.


în același timp , o adunătură de momente pe care mi le amintesc din viitor și le prezic din trecut.


sunt o legătură de cuvinte în mai multe limbi care nu vor elucida niciodată de unde mă trag.

cred cu tărie în albul pe care îl sunt dimineața și-n razele de soare care mă sunt neîndoielnic în fiecare anotimp al zilei.

sunt un orizont cu zăvorul ridicat .

peste el sunt cerul fără de grai terestru, cu libertăți imposibil de învins.

sunt mai mult decât un suflet, sunt un pachet de corduri deja atinse.


e drept să spun că sunt un zâmbet spartan.

am încetat de mult să fiu frumoasa și fac pe bestia.

sunt doza necesară de otravă pentru leacul de fiecare zi.

și sunt exact ceea ce sunt toți, dar asta nu mă oprește să fiu mai eu decât eu.

sunt propriul meu sistem solar.

mai mereu sunt greu de precizat, dar în linii mari nu dau cu virgulă.

sunt o eclipsă și un răsărit.

poate o clepsidră și o busolă.

sunt o faleză de stânci pe care le roade marea...de oameni.

sunt chiar lanul de grâu încărcat cu neghină .

și macul roșu din mijloc.

pasul greșit și căderea peste balustradă , eu sunt.

sunt linia fină dintre bine și rău, deși asta ar putea suna clișeic.

eu zic că sunt totuși un clișeu original .


sunt bla bla blaurile si etcetaera-urile toate strânse la un loc să dea pe plus.

sunt din toate câte ceva și cel mai mult din mine.

uneori, sunt mai mult decât îmi închipui.
sunt și însemn cât un grăunte de praf într-un univers permanent înspăimântător de enorm.

și totuși asta nu mă oprește să fiu ceea ce pot, ceea ce vreau, ceea ce știu, ceea ce spun, ceea ce SIMT.

paradoxal, sunt și ceea e nu pot, ceea ce nu vreau și nu știu sau nu spun, dar niciodată ceea ce NU SIMT.

urăsc tot ceea ce nu sunt ca să pot iubi cu înverșunare tot ceea ce sunt.


PS: nu o să știu niciodată cu siguranță cine mă crește mare.

și sunt cea din poză.

buncăr

ne suntem doar niște metafore exagerate
incorente și frapante prin stilul de nonsens

cu care îmbrobodim atâta lume nebună...
ahtiați după modernism poetic ,

ăștia toți pozează crispat în ipocrizie

și-și fac ramă din superficialitatea frenetică.

o îmbârligătură de vorbe și dezastre,

câte ravagi poate face lipsa de idei

și dorința de a spune cu înverșunare ceva.

până la urmă tăcerea e singura amărăciune

veritabilă și de profund efect sonor.

aer adipos și blocat în stări străine,
aici se repiră pentru pâine cu apă

și guri de suflet se astupă pe rând.

"nimic nu trebuie, totul este de preferat"

cei care nu vor să se ridice trebuie lăsați să pice.

și cei care dorm trebuie lăsați în trenul liniștii lor, să treacă de stație.

iar cei care visează prea târziu, trebuie trimiși în niciodată.

cei care sunt plecați când se pune masa, trebuie lăsați să moară de foame.

cei care nu știu când sunt sănătoși trebuie aboliți.

și la cei unde e pacea trebuie adusă răzvrătirea.

la fel și celor care au totul, trebuie să le fie adus spre saturare nimicul.

celor care aruncă le trebuiesc cei care strâng.

celei care pleacă îi trebuiește dorul.

celui care vinde îi trebuie plata.

celor fără de cap le trebuie amputarea picioarelor.

celor fără de suflet, le trebuie luată Viața.

"nu există scurtături către priveliști mărețe"

îmi pare rău, chiar va trebui să urcați scările dragilor

și eu tot așa am ajuns aici.

a trebuit să transpir

să refuz să aștept să se inventeze liftul

să îmi dau sufletul

să mă treacă toate apele

și să mă lase fără de uscat

să mă ia cu febră

și să ard,

să-mi vină să mor

și să mă ia cu amețeală

să mă încerce prăbușirea

și să mă ademenească statul pe loc

sau urlatul neputiinței

implorarea către zeii nenăscuti

sau scuiparea lor între ochi

s-a întâmplat să uit ce e la ultimul etaj

și să mi se pară totuna jumătatea,

dar apoi am văzut că era cea goală

și am băut paharul întreg

deși nu de sete,ci ca să-l umplu

și m-am potolit cu mine însămi

și m-am mișcat cu mine însămi

și am călcat și pășit tot cu mine

m-am împins de la spate

mi-am dat peste față palme

și-am îndurat să-mi cobor mintea

în pântecele acestui egocentrism

care mi-a născut la loc sufletul.

vânători de oxigen

îți vei mai aminti de mine

cum își amintesc pietrele să plângă

abia când tot timpul lumii e pierdut

și calea spre adevăr fără de lumină...

toți au tras,

n-a stat niciunul să aprindă o lumânare

să-și roage soarta pentru o moarte,

au tras,

ușurați că pot s-o mai repete,

că încă mai este ,

că pot să își duc viața mai departe,

au tras fără de ezitare,

căsăpind în treacăt un suflet-nouă

deversând câte-un corp în pustiuri,

au tras cu inima rece

în așteptarea vânatului de zei,

n-au plâns

decât de bucurie

o bucurie egoistă și posesivă,

o bucurie îngustă și monstruoasă,

o bucurie ciuruită și ea de spaimă

și de sălbăticia disperării.

AU TRAS-

aer în piept.

și-au continuat să trăiască.

încă dintotdeauna

mâna ta era criminalul.

.

și-ai să te sufoci întunecat de fumuri grele

și-ai să te sfârșești deliberat

pe marginea de lume

căreia i-ai luat suflarea,

dând astfel înapoi

bunul pe care l-ai crezut liber.

îmi simt șira spinării cotropită de-o herghelie de cai,

care mai de care mai suri, negri și albi,

iar eu continui să nesimt simțirea,

să percep corect insesizabilul...

mi-e somn de mare

și-un drum prea nocturn mă separă de abis.

totul e scris

în zare

totul e haos ,

un absurd absolut de cauze si efecte,

fără mâini, fără picioare, cu adaos

de modulatii perfecte

incerte,

mă cheamă zilele la apel,

eu vorbesc,

mă-nșel

mă trăiesc.

un nerost general,

nu mă dăruiesc

mă reclam

și când vreau cel mai mult

nu-mi mai trebuie deloc

și n-am cuvânt de drept

când mi se face prea loc

și prea timp să mă-ncurc

să mă repet

în ordini dezastruoase,

mă arunc,

fără de aplomb,fără de oase

și nu știu câte vieți

mai am de rupt în picioare,

am suficiente tristeți

în care să mă duc la culcare,.

in ultima vreme se-ntampla intamplarea

ca sa adorm spun alfabetul in gand
pana cand
visele mele se apuca sa joace fazan
cu o anumita litera neintamplatoare.

chiar daca se intampla uneori sa treaca de ea
ele se intorc tot acolo, regulat
si incep cu ea toate cuvintele lumii.

ca fapt divers,
copilul din mine s-a invatat sa fuga de acasa,
sa doarma pe sub poduri, sa nu se mai planga.
la inceput,
mai venea,cerea de mancare
ma mai mangaia,
mai un ras, mai un joc frumos,
un soare, o nazbatie, un farmec,
ceva
orice,
acum insa poate sa se descurce singur.

nu stiu,
nu se leaga tot ce se amesteca .
oricat fortez sa-nchid valiza,
nu-ncape toata lumea in ea
asa ca nu pot sa plec odata
pe planeta aia de pe care am venit.
nu ma pot descotorosi
de mersul uman al trenurilor,
de zborul acvatic al oamenilor,
de cazutul inimilor in gol.
de acolo de unde am venit
si unde m-as intoarce
e rece, intins,linistit,senin,
destul de corect si fara de probleme,
dar mi-ar lipsi prea tare
acele chestii numite generic
trairi si erori sufletesti.