locatara RC

locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.

stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.


inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.


nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.


recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.

aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,

ne vrem

și-acum ar fi cazul
ca peste mări și țări
să fie o iluzie puerilă
...

timpul e în convulsii astrale,
urmează un destin hibrid,
un măcel al eternității date pe nimic.
uite, spatiul se umple de distorsionări banale,
aici avem de creionat labirintul nicăieriului
care duce acasă,
aici punem coperțile pe masă
și cărțile le defrișăm sub lumina felinarului,
dincolo așezăm castele de sticlă,
și lângă un deșert confuz, cu prea multe oaze pe cap,
s-au dezghețat dunele, nu se mai ridică,
avem nevoie de un nebun de legat,
avem nevoie de-o regină de alb.
s-amanetăm norocul pe câteva clipe spurcate,
să ne divulge adevărul, să ne toarne prostii,
suntem în lipsă de visuri dereglate,
suntem păpuși de cârpe fără baterii.

cerul e prin preajmă,
are un hău imens,
o gură de șarpe,
o gură de măr, o gură de paradis pierdut,
o gură care înghite rugăciuni deșarte,
un tren cu vagoane încărcate cu păcate
din care te arunci din mers.



dimineți derivate din furtuni electrice,
se crapă milenii de pământ,
nemurirea își suflecă mânecile.
pe buza absurdului se joacă teatru, se ascultă vânt

umbrele se freacă de răsăritul soarelui
si orizontul face flamă,
întâmplarea face să se fi consumat culorile,
să se fi strâns dorurile
și noi să nu fi știut vreodată dacă ne cheamă,
dacă ne strigă,
dacă ne obligă
vreun Dumnezeu
sau vreo cioară,
dacă nu avem decât vreo primară
credință în necunoscut.

destructibil abstract

intru în lumină ca-ntro-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vânt
și golit de vedenii...
te văd pe pereți
luând locul umbrelor care se dilată
și timpul n-are de-a face
cu glasul meu pierdut în blestem.

te zbiară gheața, te adulmecă pământul
și în apa cea fără de sete te scurgi
ca să mai miști tăceri
din ochii mei de nepătruns.

mai caută-mă o dată la capăt de zile
și curmă-ți zadarul cu care m-ai uitat!
din cerul meu nu pleacă nimeni
și niciun înger n-a intrat.


te-ncearcă vieți la rând
și nu știi ce-i cu tine,
iar eu treptat îți surp
și suflet și visare, căci eu cu mine toată
m-am dat să te dărâm
și tot rupând din tine
eu m-am făcut întreagă.

intru în lumină ca într-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vant
și silă de frig mă ia și mă naște
din piatră în piatră.

iar și iar și iar

nu știu să mă fi lăsat vreodată să fiu
mai tare ca atunci când
deliberam pe rând
care dintre eurile tale
să le scot mai întâi la iveală.

aveam un fel anume de a nu te lăsa de tot,
de a-mi lăsa timp să aștept să te uit
pentru a n oară
ca și cum ar fi ultima dată
și atât de bine îmi mergea chinul
că ar fi fost și păcat să nu mai simt durerea
era atât de dulce
că te făcea de fiecare dată
să meriți a fi pătimit.

ce prosteală și pe mine
rolul ăsta de incurabilă nu m-a prins niciodată
dar cu nepăsarea ta mă contrastam puternic
și-mi venea să te port zi de zi
ca pe cea mai fericită boală
care mă scotea în evidență.

oribil
când stau acum și trag linie
n-am însemnat decât prea puțin
ca atunci când nu-mi mai amintesc nimic
să mai rămân totuși cu o vagă impresie
despre mine,
cea care m-am imaginat cu tine
pentru o anumită totdeauna.

reminescence

so too blunt to be even bleak,
so much of a shallow grasp of nothing
thrown into nowhere...
this is what you well enough succeded to be.

turn my filthy wreck of pain
into the shape of oblivion
'cause this heart grows fonder
of your useless presence in my thoughts!

I've never mastered a skill better
than I am managing to get rid off thrills,
be it the thrill  of my inner voice,
or the thrill of my soul shut down in yours.


thought life is a cartwheel,
a very nice-coloured one,
but I do not want my emotions
to  be drawn up in circles...
with so many things that look infinite,
I really know that everything is
only the blink of an eye.

Closing the past is only a matter of time.

aburi uzi de plumb

nu știu de privirea cui am nevoie ca să mai văd prin tine toate câte mă vedeam.
aveam mereu impresia că te lupți pentru a dispărea,când tu de fapt, te chinuiai să te lași descoperită, să fi găsită acolo unde nu ar fi fost niciodată loc pentru a fi altcineva. a fi până la capăt mai mult tu fiind tocmai eu , te-ar fi legat de nesfârșitul de care eziți să te atârni.

nu ai învățat să durezi. nu știi să umbli pe vârfuri pe coridoarele timpului. afară e furtună și în geam sacadat bate sandaua de ploaie mahmură a cerului. te înspăimânți și te uiți pe podeaua de ferestre cambrate pe talpă--- nici nu-ți mai pasă pe-a cui transperantă mai lași amprente de culoare. ai suspectat mereu că toate balamalele vor scârțâi în ton cu tunetele, dar oasele nu le-ai uns din vreme. acum pășești fără de tăgadă și speri că pisica o să-și uite coada în mâinile tale. mi-este greu să-mi imaginez dimineața ta de liniște când știu cât zgomot faci cu întunericul. cu el și cu cheile de la casă pe care le-ai cârpit pe buzunarul din dos ca pe-o broșă, dar ușile tale nu mai au piept în care să le atârni, iar numărul casei tale s-a pierdut printre numerele caselor prin care ai adăpostit alte furtuni, despre care numai anumite fulgere albe mai spun câte o poveste amețită. cablurile servesc de decor și te legi la șireturi cu semnal deshidratat din lumea celor care nu te mai cuvântă, iar când spun că tu exiști mai tare exact acolo unde nu ești, tu nu mă crezi. eu spun însă adevărul și niciodată nu te-am mințit destul.

mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.

stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.

O stare a ta latentă, în care lumânarea de pe noptieră ar putea fi alimentată secole de oxigenul tău fățiș aruncat afară din lipsă de chef , este ceea ce îți provoacă reacții onirice în lanț , însă ai destule visuri pentru care merită să te trezești ca să le faci reale.

totul se oprește. inclusiv ploaia....inclusiv vântul...și noaptea. și ceasul tău din perete se va opri într-o zi suspendat între treimea sfântă a punctelor tale cardinale din care ai exclus estul pentru că te simți amenințată de un eventual răsărit. te vei opri și tu și-atunci totul în jur se va opri o clipă, o clipă a timpului tău propriu în care vei putea conjuga nepăsarea tuturor persoanelor. atunci poate se vor găsi unii care să regrete că nu ți-au folosit la timp pupilele ca să-ți extragă toată lumina pe care le-ai furat-o. Și dacă mai pleci atunci din loc, o vei face din bătaie...și-ți dorești să obți măcar niște palme din al căror pocnet să te faci praf.

momentan ești doar bântuită. bântuită în străfunduri de șiroaie de apă care nu nimeresc ștreșinile și te inunzi... te inunzi și faci diguri din batiste imaginare care nu te rețin. umpli ligheanul de sub dormeză cu tot de pe tine atins de umezeală, însă nu știi cu ce fel de apă se spală apa din tine.cu scurgerile înfundate și robinetele memoriei date la maxim, tavanul încă mai contorizează , iar tu aștepți încredințată un curcubeu incandescent.... peste tot e ecou și te auzi cum suspini. nu e vocea ta, e inima ta rămasă fără umbrelă, inima ta care crede că cerul poate să cadă pe tine la infinit.

crucial netrebnic

sunt cel mai îndărătnic adevăr al tău, cel cu care noaptea adormi sub pleoape, mocnind...

pentru că din toate câte am fost și îți puteam fi, sunt cea mai trivială răbufnire de dorință pe care subjugi în strădania de a mă traversa...

am puterea să nu mă văd plecată din vămile sufletului tău, ba, mai mult- abia acum învăț să te ascult și să uit de granițe. închipuiește-ți cum ar fi să uiți pentru o clipă cât de pretutindeni îți sunt!
te-ai simți dintr-o dată singur, dar palpabil mai dulce de singur decât în singurătatea asta în care îți sunt așa absent dement prezentă.

nu există perioade de grație, doar un timp insolubil al speranțelor deșarte și-un inert morman de trupuri grele ale visurilor căzute la datorie. câmpul ăsta de luptă nu e decât un teritoriu furat, iar mândriile noastre sunt doar defensive . singurul lucru veritabil în mine e goana asta nebună de a te face posibil.


sunt absurdă și gânzii mi-s surzi, tot încercând să dau rost unei lipse totale de sens, unei iubiri compromise și unui imens și irațional pe-al său nume comun dor, de tine...

puls dereglat

n-am să mai țin șirul ochilor cu care te-am privit
pentru că azi minciuna pare singurul adevăr posibil.


astăzi nu mai contează prea mult
dacă ploaia cade pe pământ
sau pământul cade peste ploaie,
am să fac dragoste cu timpul
ca întotdeauna.


stau pe amintirea ta ca pe ace,
stau în nestare și-n urlet,
în pasul șoptit de frică
și-n moartea căprioarei.


în rânjetul ăsta forțat de lume tâmpă și senilă,
regretele sunt doar locurile din față,deja luate.
eu rămân...
în picioare,

punere forțată în context sau " Ona se scurge"

poate că ăsta e sfârșitul cu care o iau de la capăt.

ona își aminiștește să existe,

dar degetele mele n-o pătrund.

ona nu e ca mine,

ea știe să dispară și să se pună la păstrare.

eu mă mențin în neformă

ca să nu pot ține pasul cu timpul

și ca să nu pot fi prinsă de niciun contur.

în viața privată :

ona se veghează de la masa tăcerii,

bate cu pumnul în pieptul aerului

sperând că va reuși să ia o gură din el

ca să-și facă porția de plâns

și-și pigulește ochii în oglindă

de orbul găinilor pe care l-a părăsit.

eu i-aș fi văzut împreună până când

ona s-ar fi săturat de rolul de naivă,

însă ei nu i-au mai plăcut ochelarii

și nici apa chioară cu care se mințea zilnic

încercând să se vadă îmbolnăvită.

în viața privată de privat :

eu cred că onei îi place scena,

iar mai mult decât scena iubește rolul

mai mult decât se iubește pe ea.

ea niciodată nu s-a îndrăgostit de actor,

ci de omul de după personaj,

iar ăștia trei s-au luat la harță

și i-au făcut dezastru mințile.

onei i-a plăcut să joace,

dar nu avea limite aproape deloc

și s-a jucat pe ea la nebunie...

atunci s-a pierdut.

nu știu câte din rosturile onei au vreun sens,

iar toate chestiile despre ea nu au vreun fir

de care să te apuci să tragi...

viața onei are un curs ambiguu,

captat pe alocuri la vreun baraj de afecte,

însă ona știe să se facă neînțeleasă.

de asta eu cu ona nu o să mă compar niciodată

nu știu dacă se înțelege, dar Ona e puternică

Ona e deșteaptă,

nu poate să doarmă somnul,

așa că își păcălește ceasul și

își sufocă noaptea de-un ștreang tăios

făcut din ochiuri albastre de apă.

îi picură câțiva fulgi de jivină pe gât,

dar își retrage venele în pântec.

nu, în iarna asta nu mai naște sălbăticii.

Nu poartă nimic pe dedesubt,

decât o insomnie groasă care ține de cald

și-un lanț lung legat de toate gardurile

de pe unde a ales ciorile cele mai negre.

Mâinile le are goale și rânced-albite,

le freacă de tâmple și evită contactul cu ochii,

știe doar prea bine că n-are după ce șterge.

le bagă apoi în păr, dar părul ei zbiară,

fiecare fir e ocupat cu câte un gând

și n-au de gand sa fie aruncate-n strada.

Ona caută oglinda, dar nu-l găsește.

Încearcă să-și amintească pentru ce s-a iubit

și vrea să află dacă se mai poate iubi

în continuare, fără să se mai vadă.

găsește o bucată de sticlă și o rază,

se sperie și-și despică visarea...

necunoscuta de acolo râde perfid.

N-are rost. Nu, n-are.

Aș vrea să mă culc, își zice.

Alege o ureche pentru asta

și-și face cruce cu sperieturile trase.

nimic n-o poate convinge să nu mai creadă.

ea știe prea bine să scoată aerul pe fereastră

și să-și dreseze poftele să se sprijine de cui

la fel de bine cum poate să-și miște tălpile

din pocnet de degete, rupere de piept,

să înainteze astfel departe de întoarcere.

tot al meu

sâmbătă a fost ziua în care vântul mă mătura de pe stradă
sâmbătă a fost ziua în care îmi imaginam oamenii distorsionați de rafale și pociți la față și mă gândeam ce furtuni provocăm noi aici jos, de ne spulberăm și mutilăm sufletele.
sâmbătă a fost ziua când nu se știa încotro trebuie să curgă lacrimile mele.
sâmbătă a fost centrifugală.
și nu reușeam să mă adun.
sâmbătă m-am fărâmat și-am învățat încă o dată să mă iau de la capăt.
de fapt făceam asta în fiecare zi, pe un sens sau altul- uneori pe mijlocul drumului.

duminică am învățat să înghit
și să îmi suflu nasul. crescusem mare. m-am împlinit

sufletele nu ies din piept , sub nicio formă...de figură de stil.

iar luni, absurd.
azi văd lumea ca un corp. un corp acoperit de buricuri. buricuri ale pământului. buricuri care au ochi și se chinuiesc să și-i scoată, unele altora. buricuri care vor să-și facă sisteme solare și galaxii care să graviteze prin preajmă. buricuri îndrăznețe, aș zice eu. buricuri care nu au nicio greutate, buricuri de suprafață. o gură de canal înfundată, dar care poate să spurce cîteva cuvinte așa, la suprafață. buricuri cre nu amintesc decât de rămășițe...și de viață la un moment dat.
cine s-ar angaja să scoată toate bubele astea de pe lume?


mâine e marți.
zi de tot ce vreau să pot.

nu.nu mă mai atinge de mult ceea ce îi lovește pe alții.

oximoron

n-avea decât ochi care jefuiau întunericul de groază
și-un fel aparte de a apăsa pe cuvinte
cu o sălbăticie a buzelor neținută în frâu
de niciun sărut.


jupuia roșul din ruj, de pe unghii, din trup
și-o iubea din instinct, până-n transparență.
o tremura printre degete ,dar fără de palme
și-o mătura de pe vârfuri desprinse
până-n pântece sătule de noapte,
întotdeauna după ce oasele
erau mutate din loc.

prima noapte a Onei

pervetirea la absurd.
timp indescifrabil în beznă
și rațiuni îmbrăcate sumar în pierzanie.

flirt inocent cu garda nopții
și nicio lumină cu ochii în patru.
deliberări pe coapsele lunii
dacă să pătrundă sau nu pe fereastră...

Ona e dată în vileag fățiș.
clevetirile umbrelor o râd,
dar nu se știe încă nimic,
dacă neîntinarea are loc
și dacă roșul se poate lăsa pe spate.


nici Ona nu mai poate spune,
e clipită intens de-un ochi închis,
rugat acum să-și mintă lacătul,
să nască o lume,două trei,
destule ca să ajungă de rezervă
în caz că Ona-și dă glas
și capătă o nouă ființă...

incipit decembros sau personajul rece

Ludovico Einaudi - Le onde (1996) - ''Questa notte''

Asculta mai multe audio diverse

>


cineva te va uita la un moment dat într-un pahar de vin
te va lăsa să te evapori concupiscent
să năuceşti mădularele minţii
să sedezi cu minuţiozitate răzvrătirile
unui suflet laş,
incapabil să te dea pe gât
ca pe insuportabilul medicament
ca pe indispensabila otravă.

cineva îţi va îndumnezeii demonii
te va face fereastră pentru un număr necunoscut de ziduri
să reduci întunericul la lumină
să spargi de claustrofobie toţi plămânii
cu care nu poţi respira iubire.

cineva te va îneca în zboruri clandestine
te va îmblânzi pe tine şi cobrele tale
cele cu n capete,n limbi şi răsuciri,
ca să te facă să zbieri la joasă altitudine
cu vocea de marmură a mormintelor
unde nimeni nu vine să aducă flori.

cineva îţi va izbii în toate punţiile,
te va transforma într-o insulă ,
iar râurile tale vor curge nestingherite-n jurul tău
clădindu-ţi pustiul în mare,
scufundându-ţi singurătatea-n nisipul
la care nu se ajunge cu talpa
decât în nefiinţă.

cineva...cineva poţi fi chiar tu.

negru

Ştiu că nu e deloc uşor.De fapt iartă-mă,ţi-e chiar imposibil,ţi-e peste poate şi nimeni nu pare să observe asta. Ei sunt ocupaţi,au propriile lor feţe de spate de purtat toată ziua şi sute altele de rezervă,iar tu nu te mai poţi da nici pe o picătură de apă căci ţi-ai ajuns la fundul paharului. Îţi vine să te îneci într-o pernă şi să-i trimiţi pe toţi la naiba că parcă ai neglijat-o cu marfa în ultima vreme. Ai putea să urlii cu unghiile scrijelind pereţii,dar asta nu ajută prea mult nimicul din tine să se verse. De data asta ţi-ai dat stomacul peste cap,viaţa peste cap şi lumea şi totul,netotul, da da da,e doar o senzaţie temporară exagerată care o să treacă,dar te roade înăuntrul capului tău cu dinţi sârguincioşi de şobolan. Până şi încercarea de a gândi devine un efort supraomenesc şi nici nu poţi să te încumeţi să faci asta în halul de haos în care îţi arunci scârbit umbra existenţei tale efemere şi ea ce-i drept. Noaptea îţi e scârbă să adormi doar la simpla închipuire a viselor tale în care viitorul îţi persiflează un zâmbet de-a dreptul jegos de ironic, aşa că petreci în nesomn o disperare mocnită ce-ţi năuceşte venele. Ar părea că tot setul e complet pentru ca peisajul tău să devină de-a dreptul demn de-o descripţie dramatică,dar nu,te înşeli! Nici pentru prima,nici pentru ultima dată. Că viaţa ta n-a fost oricum decât o serie interminabilă de erori făcute voit pentru care acum plăteşti cu mult şi îndesat. Cireaşa de pe tort e chiar ultimul stâlp care te mai susţinea şi care se prăbuşeşte în necunoscut,aşa că te dărâmi şi habar nu ai ce ai putea face cu ruinele din tine. Lumea spune că oamenii puternici au slăbiciuni fatale, eu zic doar că oamenii puternici nu sunt făcuţi să îndure dizgraţia necontrolului.



Asculta mai multe audio Muzica

un ALT ceva

Ne botezăm iubirile în marea de alb
şi le legăm la ochi,
de mâini şi de picioare,
apoi lăsăm să ningă timpul peste ele...
Dacă gura deschisă adulmecă fulgii
E pentru ca fericirea să ajungă în stomac
sub formă de fluturi...

când mi-ai spus că mă trăieşti,
mi-a venit idea să-ţi fiu moarte.
n-aş fi crezut că vei fi atât de uşor
de ucis, de scris,de citit,de legat.
ai ţinut o vreme,
mi-ai fabricat nişte fericiri mărunte
şi n-ai mai rezistat.
abia atunci am început eu
să transcriu povestea
ce se scrisese singură deja.

spui că m-ai descoperit,dar eu
eu sunt mai tot timpul în afară de înăuntru.


nici nu-mi trece prin cap să te salvez,
în timp ce tu mă iubeşti
eu sunt prea ocupată să devorez.

şi totuşi mai cumva decât ce a fost,
mai nimic decât ce va fi,
în ce fel îmi voi aminti cândva de tine?

za în za,oglindă în oglindă.

"Alege să fugi, vinde privirea asta pe tot nimicul din mine! " Solitary Thoughts








suntem două suprafeţe netede de sticlă.
două feţe ale căror reflexii se toarnă
fără rimă unele într-altele.
ne leagă doar un infinit nenumărabil
şi aramatele de euri care dau mâna.
când vrei să mă pierzi e de ajuns
să te întorci să mă priveşti.

te leg strâns de mişcările mele,
fiecare imagine a spatelui meu întors
e compensată de chipul celei care vine,
celei care se întoarce înapoi
acolo de unde niciodată nu pleacă.
tu zâmbeşti la rândul tău,
uneori cu chipul spre necuprins,
alteori întors spre realitate.

suprapunerea noastră imperfectă
ne înlănţuieşte cu fiecare rază
şi cele neştiut de multe sensuri
se întretaie în nesfârşitul dintre noi.
cascadăm ape şi răceli de cristal,
facem schimb de transparenţe
şi pariem pe perspective.
cine pierde?
cine câştigă?


tunelul prin care scăpăm de acum,
se curbează undeva la mijloc,
după ce n de îmbrăţişări naive
nu îndrăznesc să se fărâme...
unde se ajunge în nicăieri?
unde începem oare cu adevărat
să ne distorsionăm în sine...
pentru că vezi tu,eu una,
n-am nevoie decât de etern
ca să ies la iveala orbirii tale.

pânză nefolosită

să te fi crezut când mi-ai vândut porumbei pe ascuns,
ar fi fost o mare scăpare de tine din partea mea.
te-aş fi vândut mai degrabă pe doi covrigi calzi
pe care i-aş fi dăruit un copil sărac
cu care ai fi avut în comun doar murdăria,
doar că a lui ar fi fost de stradă
şi a ta de suflet.


tot aberai tu despre sfâşituri de poveste,
ar fi trebuit să îmi dau seama mai devreme
că sunt doar un obiect
pe lista ta de consumabile
şi ca lipsa ta de precauţie şi predicţie
nu o să mă includă pe facturi viitoare.
te-am tăiat şi eu dintr-un total
lăsându-te fără căpătâi la buzunarul stâng.
abia acum ai început să vezi
cum e să te trezeşti amorţit,
în plin aer rece şi fără acoperiş.

acum îmi beau ceaiul târziu şi adulmec,
în timp ce tu calculezi şi oftezi.
mie îmi vine somn în timp ce ţie
îţi vine dor...
n-aş fi crezut că vei ajunge
să te foloseşti de stele,
să furi din cerneala neagră
care-ţi ţine loc de sânge
şi să-mi trimiţi mesaje criptate.

iartă-mă,nu pot să înţeleg,
nu pot să accept intenţia ta
de a te întoarce de unde nu ai plecat.
pentru mine firul s-a rupt doar,
iar nodurile mi se pun doar în gât.
oriunde altundeva nu le tolerez.

că de nu s-ar povesti...

Dacă v-ar fi căzut şi vouă un ceas în cap cum mi s-a întâmplat mie astăzi,probabil aţi fi suferit de aceleaşi halucinaţii ca mine acum.


Având în vedere că eu nu am păţit nimic şi totuşi am făcut cioburi un cadran simpatic de sticlă ieftină,mă face să mă cred imună în faţa unui timp mult prea fragil şi totuşi blestemat.Nu degeaba ne izbim de timp din când în când,nu degeaba. De data asta nu am fost rănită,dar am un eveniment precedent în urma căruia au apărut efecte secundare.


Ţin minte o loviutură brutală de un destin întortocheat într-un cadran incomplet cu ace dereglate.Ştiu şi acum momentul în care secundarul m-a luat pe sus şi m-a azvârlit cât colo...am ajuns într-un Oz îndepărtat şi nici măcar nu eram Dorothy.Nu,ar fi fost drăguţ să vreau doar o întoarcere acasă.

eram un om de tinichea şi simţeam nevoia acută de o inimă în piept.Armura mea mă apăsa cu toată uşurinţa şi lucea sfredelitor la suprafaţă,în timp ce pe la încheieturi de gânduri şi interioruri întunecate ruginea sinistru.Pe lângă faptul că nicio temperatura terestră nu reuşea să-mi topească dorurile prinse în şuruburi ,mai era şi zgomotul ăla asurzitor de gol atunci când cineva îmi ciocănea pieptul. Povestea vrăjitorului nici nu o mai ştiam şi oricum nu credeam în minuni,dar mărşăluiam înspre nicăieri împreună cu alte sute de oameni de metal ca mine:unii erau din fier,alţii din aluminiu,alţii erau din pur nichel,eram o adunătură de elemente chimice din tabelul lui Mendeleev, o aramată puternică de-a vreunui conducător uitat de istorie, un morman de cutii opace fără conţinut ... pe margini păpuşi din paie se uitau cu gurile căscate la noi şi ne rugau să plângem ca să le speriem ciorile. Din când în când câte-un leu fricos ne strica formaţia,apoi dispărea de unde apăruse şi totul revenea la rutină,căci nimeni nu avea curajul să se împotrivească unor roboţei fără suflet.

Ca un bolnav de catalepsie strigam din străfundurile fiinţei.Vroiam să-i rog pe cei care îi întâlneam în cale să devină vrăjitori,să mă vindece,să ne vindece. Nu era greu,ne trebuiau unse doar închegăturile cu puţină dragoste fierbinte şi-apoi o jumătate de inimă dacă ni s-ar fi pus în spaţiul abisal din înăuntrul nostru,ne-am fi făcut şi noi oameni. simplu:oameni. fără nicio altă adiţie.


Cred că a doua rotire a secundarului m-a trezit la viaţă şi am scăpat de acest coşmar. Eram buimăcită şi mi-am verificat pieptul: se simţea o bătaie înăuntru şi am respirat liniştită. De atunci ,de fiecare dată mă uit în jurul meu şi când văd un om tinichea care plânge,mă duc şi îi ung încheieturile şi inima mi-o împart în mii de bucăţele ca să ajungă pentru fiecare şi în mod incredibil cu cât iau ma mult din ea,cu cât bate mai tare,deci pot să nu mă îngrijorez.



Categoric,aveţi grijă pe unde vă aşezaţi:timpul mai mereu ne ia prin surpindere!

"există numai oameni mari şi OAMENI MARI"

"Oamenii mari m-au sfatuit sa le las incolo de desene ...Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodata, si e obositor pentru copii sa le tot dea intr-una lamuriri.


-Stelele nu sunt la fel pentru toti oamenii.Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul.

-Ce vrei sa spui?

- Noaptea, cand te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele eu voi rade, atunci va fi pentru tine ca si cand ar rade toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa rada!

" (MICUL PRINŢ- A.S.Exupery)





către EA:trăim în lumi diferite deja,chiar nu vezi?La tine răsare soarele o singură dată pe zi şi nici atunci nu bagi de seama...tu te-ai rezumat la unul singur,eu am încă un număr necunoscut de sori...

EA spune:ţi-am spus că nu o să pot înveli mereu zori în staniol.

iarăşi către EA:dar nu mi-ai spus c-ai să împachetezi nopţi în hârtie de cadou pentru luceferi imposibili.

...pentru că n-am ştiut că voi putea desena din nou flori pe mâini albe.

tu chiar crezi că desenele tale sunt bune de ceva?florile tale nici nu pot să prindă viaţă,sunt aşa ciudate şi-n plus, n-ai văzut că asfaltul le topeşte?

dar sufletul meu le îngheaţă şi le dă viaţă...

trezeşte-te! chiar nu pricepi,el nu e pământean, el e o stea...mâinile lui nu sunt ferestre,iarna pentru el e vară,florile tale de gheaţă sunt inutile...

dar...

întoarce-te în trupul nostru,locul de unde ţi-ai smuls aripa încă nu s-a închis,ne putem reînvia zborul...

ai uitat ? mă urăşti...

dar te iubesc ştii bine asta.

asta nu exclude faptul că mă urăşti.

e adevărat,da,te iubesc şi te urăsc în acelaşi timp,nu le pot separa una de alta.

până înveţi,pierde-mă şi caută-mă pe unde nu voi avea cum să fiu!

nu pot să mai înţeleg ce e cu tine...

cu mine e el.

el nu e de fapt...e o iluzie,tu chiar nu vezi?

nu am nevoie să văd,simt...

te minţi,te minţi,eşti orbită de zăpadă,de un cer pupuriu,de-un frig ce te sperie.,de-o voce de noapte,de-un infinit imposibil...nu poţi iubi stelele,nu poţi!

dar iubesc zâmbetele lor...
















scriptumPOST: pentru suflete de copii,pentru oameni MARI care sunt mici,pentru cea fără de care nu se poate,pentru cel ce-mi iubeşte florile,pentru cel care-mi va aduce primăvara, pentru MICUL PRINŢ- povestea inimii mele