22 iulie - am iubit cândva, iar acum îmi permit să fiu romantică

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
înseamnă c-ai respirat iubirea
și dacă ai respirat iubire,
ai trăit iubire
și ți-a curs prin vene o viață întreagă
în doar câteva momente,
întotdeauna prea puține
...
dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
și ți-ai hrănit fiecare celulă cu iubire
înseamnă că ai transferat fără să știi
fericire din țesut în țesut
și ai crescut mai mare
și mai bun
și mai plin
cu fiecare moleculă de aer inhalat.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci toate respirațiile tale tăiate,
respirații buclucașe,

nostime,
înfundate
sau molcome,
nărăvașe,
ticluite din dragoste

n-au mai fost o povară pentru adevăratul plămân,
iar el a fost bucuros să-și vadă bronhiolele umflate de râs.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci trebuie ca întreaga lume s-o fi confundat cu aerul
și aerul cu iubire
și iubirea cu posibilitatea de a nu mai muri niciodată.
ai inhalat nemurire cumva, fără să știi.
dacă doar măcar o dată ai respirat cu inima
și chiar dacă ți-ar rămâne toată viața de folosit plămânul
ca plămîn
și inima
ca inimă,
vei putea muri oricând liniștit
știind că nu poți muri niciodată.

caliente

Să mi se aducă aminte că vara nu are gust de umeri goi.
Am uitat cum se probează soarele, cum se asortează diminețile cu culoarea mercurului din termometru și cum se sare peste bălțile fanteziste din asfalt. Sunt în anotimpul ăsta mai acasă ca acasă și mă regăsesc bolnavă de-o stângăcie cu care nu mi-a mai fost dat să conviețuiesc. Nu știu cu ce nu mă potrivesc, poate cu timpul ăsta pentru care nu mi-am făurit niciun scop.


Mi s-au bronzat nedumeririle. Cred că mi s-au luat câteva straturi de piele odată cu toate dubiile pe care le-am scos din ecuație. Nu se hidratează inima cu multă apă, poate doar cu o mare pe care anul ăsta o evit cu cele mai bune intenții. Dejunez cu bucurii mărunte și prânzesc în aromă de ceai și cafea. Seară mă mai gândesc să asezonez cu fructe. Nu aș mânca vara decât nopți albe pe pâine, iar ălea cumva să aibă gust de înghețată fierbinte.  Revin cu scenarii mai coapte acum. Am la îndemână clipe pe care să le fac memorabile și multe cămări atriale pe care încerc să le umplu. Bucuria  e bună la gust.

Răsună în mine vremuri mai calde și-am să-mi țin cuvintele pe aici.

hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

...and new

c-un grăunte de praf ucis răzbesc lumina
ca pe-un corp străin de abisul din mine...
ți-aș spune despre foi că se umplu singure,
dar gândul meu lasă spații libere...
undeva, între nerăbdarea de a te fi iubit destul
și așteptarea de a nu te mai iubi nicicând,
s-au așternut doar fericiri mărunte,
acele pelicule subțiri de crimă
săvârșită fără complice.

momentele care nu sunt timp
sunt cele care mă există,
în rest...dacă e să mă bucur de vreme,
fabric clipe premeditate frumos
și îndeplinite de inerție.
nu mai sunt cea pentru care te puteai nesocoti,
am un maldăr de mădulare inerte
prin care plăsmuirile alunecă mai rar
și mai rece...

mă confesez aerului că nu am uitat
și te mărturisesc așa cum respir:
în continuu.

iubirea ca totul sau nimic

iubirea ca o bubă
ca o meteahnă ciudată
și o plăcere pentru dezastrele afective
ca voluptate pentru absența gândirii
ca o păgână credință într-un Eros ciufut
și o toleranță față de capriciile vremii.

iubirea ca un stomac neatins de foame
și o sete care nu reacționează cu lichidele.
ca o fără de astâmpăr intentie
de a ieși din tine ca un taur în arenă
în roșul celor mai acuți trandafiri
din cauza cărora s-au denumite războaie.

iubirea ca un neajuns cu margini rotunde
ca un duel al aerului în cruce
și ca un subterfugiu de la tortura de a exista.

iubirea ca scrimă
ca decor și parcurs al unei naivității vinovate
ca o pervertire a sălbăticiei la savoare,
ca o bucătărie franceză și un everest tropical.

iubirea ca
tot ce vrei și mai ales ca ce
nu ți-ai putea închipui că vrei,
iubirea ca propriu-zis
ca-și-făcut
iubirea ca podul palmei
și ca macaraua tristeții,
iubirea ca deces în umbră
și ca lumină de veghe,
iubirea ca postum
și ca antecedent,
iubirea ca un nimic dezintegrat într-u totu'
iubirea ca fărâme de delir
și discordanțe între trecut și viitor.


iubirea ca o monotonie angrenată în exces,
ca o extravagantă arătare a binelui,
a frumosului și a adevărului,
ca o mască finisată a minciunii
și a urâtului împărtășit la plural,
ca o nesăbuită epatare în poezie,
ca o flagrantă insultă la adresa comunului.


iubirea ca iubire
din iubire pentru iubire.
iubirea ca și cuvânt -realitate
ca și fapt împlinit.
iubirea ca nimic altceva,
ca una și aceeași,
ca totul sau nimic.

alteregă

sunt una cu stricatele care își lasă copiii în tomberoane.

sunt la fel ca așa zisele niciodate mame
care dau naștere, dar nu știu cui și nu vor să afle.
sunt la fel ca ele,
atunci când fug să-și refacă planurile

amenințate să fie date peste cap

de existența nedoritului pe lume.

nu-mi permit să vreau mereu să știu de tine,
nu de acum.

te las al nimănui,
să mori sufocat în gunoaiele mele de inimi,
să zgurme câinii după suflul tău cald,
să te găsească un măturător de stradă
și lumea să aibă în sfârșit ocazia
să se întrebe ce suflet pot să am.

dacă apari la știri,

să știi că la ora 5 îmi beau ceaiul
și zâmbetul meu decent sordid
nu va spune niciodată cât de mizerabilă sunt...
ei vor trece senini pe lângă mine,
fără să știe că nu fac nimic din iubire,
decât abandonuri de sine
și avorturi repetate de fericire.

nu-mi permit să le-ntrețin decât ura,
a le hrăni dragostea îmi dă viața peste cap.

sunteți atâția orfani pe lume
și-atâtea femei blestemate...
te pun la număr
și pe mine la stricate...

repetabila noapte zi

"asta numești tu ideal de iubire? acest continuu asasinat?" - C.Petrescu, Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război

ceva îmi spune că facem periplu salt peste nemurire

undeva sub freamătul de frunze știrbe
și maldărul de flori ...

se dezlipesc de pe ochi pojghițe de sare

și pentru a nu știu câta oară nu plâng,
pentru a nu știu câta oară nu îmi găsesc rostul,
nici mie ,
nici al celei ce nu sunt.


sunt propria mea frică,
mi-e frică de mine ca de-o iarnă grea
și propria mea lașitate
mă face să te lupt.

e ultima toamnă de vară
și ultimul dor strâmb...
întâia zi din tine
am s-o petrec departe.

încă aștept să-mi spui că-n grabă
ai uitat finalul...

preludiul unei neintenții

așa c-am să-ți fac cruce pe ultima suflare nedată,
mai mult ca-ntotdeauna în mai puțin ca niciodată.








agasează toate sentimentele care apucă să nască
pui în pântecele pustiului,
iar pustiul nu e al Saharei,
cel puțin nu al Saharei pe care o știu,
ci al deșertului necunoscut din trupul meu.

cine să mai stingă ploile de foc?
astăzi un simplu fulger de amintire
m-ar face doar să trec repede mai departe.
dacă încă mă mișc încet este pentru că
nu pot să nu (mă) uit pe unde trec strada.
e tropotul dulce al picăturilor care umplu paharul
și rod piatra din piept cel care mă face
să mă dau peste cap până îmi vine cerul
la picioare.
tot acolo zace și dragostea de trecut,
peste care trosnesc arderi neoxigenate
de nicio talpă melancolică și chioară.
astăzi mă leg cu mine la ochi
și văd prin transparențele mele defecte
o lume capabilă să se înduplece,
o lume gata să moară.


însă n-am să dau prea tare,
o să-mi fie milă și-am să-mi pun sângele la soare
înainte să mă târăsc în arterele tale.
n-are să fie nicio crimă în dreptul inimii tale,
decât suspecta urmă că te-am atins cândva.

i may be a sinner, but ...

nu caut să rămân, să stau, nu mă pot lăsa

iar voi nu pricepeți asta

niciunul.

de ce se insistă să batem inima pe loc?

eu nu pot

eu nu vreau

și nici voi nu puteti prea multe, sincer

deși mă vreți cu totul...

că dacă ar fi să fie așa,

v-aș lăsa picioarele pe mâinile voastre

și capul pe umăr să vă plâng,

buzele pe buze să vă ador

și-aș închina cu ochii compromisul.

nu inteleg

si poate nu am s-o fac niciodată

(iar gândul ăsta chiar mă sperie)

cum își sinucid unii dorul de ducă.

nu mă leg pentru că încă nu mă dezleg,

iar dacă o fac asta cu mine înaintea mea

le scap întotdeauna

și îmi revin mie.

azi mi-e milă,

o milă indecentă și lipsită de respect

pentru toate gurile căscate

care au rămas cu palma întinsă.

vertiginos în scădere

partea bună din mine e nefuncțională momentan.

cred că am plătit uneori prea mult

și s-au făcut că uită să-mi dea restul.

am un minus sucit pe aici pe acolo,

câte un semn de întrebare în al cărui cârlig

nu reușesc să momesc nicio certitudine

și-un larg teren arabil nelucrat

în care nu se seamănă decât spaime.

mi-e lesne acum să pricep

că nu pot să mă ridic la pătrat

că nu-mi pot ascunde marginile rotunde

sub niciun chip de față de masă.

partea bună din mine nu ești tu.

atâta vreme cât a vrea nu coincide cu a avea,

pot încă să-mi joc pe degete suprafețele,

pot încă să-mi trag de șireturi mișcările

și să învăț să mă atașez fără detașare.

partea bună din mine...nu e în nicio parte

spurt

e atat de simplu ! -
intentionat

o sa-ti bati capul sa ma complici,
sa ma amplifici in ceea ce nu pot fi
decat daca inchizi ochi si
tragi perdelele la urechi
ca sa nu intre noaptea
inainte sa ajungi tu acasa.

am gasit vreo 2-3 minti libere,
dar nu am putut sa le locuiesc multa vreme
pentru ca duceau lipsa de suflet,
apoi am sesizat niste suflete goale
si m-am decis sa le umplu cu-minte.


nu stiu unde am gresit.

in zile ca cea de azi
imi amintesc cat de bine ma pricep in a nu-mi aminti de masura.

ma prinde soarele
si bronzul se duce.
ma prinde rosul,
dar ma stinge
ma prinde tot ce
imi scapa,
iar el ma prinde
doar ca sa ma lase in urma.

din plin

aveam o umbrelă din nori ce mă făcea să văd luna ca pe-o jumătate de inimă devorată.
ochii mei prea cărpui intraţi la ploaie,trăgeau de-un zâmbet,multiplicându-l în combinaţii sfidătoare la adresa legii elasticităţii.
frazele mele sunt lungi ca să contrasteze puternic cu bătaia pocnetului de degete în timpul căruia s-a întâmplat un ceva interminabil de fără început.

criptez şi înghesuiesc în mine frânturi de iluzii furate pentru care n-am de gând să dau socoteală.
ceva în mine e sigur stricat şi mi-e peste poate să accept că pot totuşi funcţiona în continuare.
care ani şi care zile? nu ştiuul meu se extinde cancerigen spre etern şi mă lasă să bolesc de nemoarte.
un cineva mi-a arătat cum stâlceam în inconştienţa mea priviri naive,dar asta nu m-a făcut să mă opresc.
uneori rănim cu dragoste,dar nu nu nu,a nu se înţelege că e genul ăla de dragoste distructivă şi psihologic negativă,nu! e duioşia şi dorinţa cu care rupi o floare doar pentru că vrei s-o ţii în piept,s-o faci a ta,chiar dacă îţi pare rău că aşa se va ofilii.
rulez în rolul cu minus în filmul ăsta şi nu-mi place deloc să nu cunosc scenariul şi regizorul care trage sforile şi face click-urile.

aroma asfaltului umed îmi seducea gângav tălpile.
năstruşnice mi-erau câlţurile de păr ce-mi dovedeau nestarea.
m-aş fi dat de gol prea tare dacă aveam la mine şi-un suflet de rezervă.
purtam în mine infuzat un mare nor cenuşiu din care picuram tristeţi adiacente la decor.
aş fi vrut doar ca pereţii să bată din palme la final,căci reprezentaţia în simplitatea abstractului cuminte era o inedită reuşită.

regret neinspiraţia celui care nu mi-a picurat o voce atunci când m-a expediat pe scena asta mare pe care am denumit-o cu drag LUME.
de ce?
mi-ar fi plăcut să te cânt .
în surdină
plăcut,
în felul în care m-ai învăţat muţeşte
să te ascult.