aveam mereu impresia că te lupți pentru a dispărea,când tu de fapt, te chinuiai să te lași descoperită, să fi găsită acolo unde nu ar fi fost niciodată loc pentru a fi altcineva. a fi până la capăt mai mult tu fiind tocmai eu , te-ar fi legat de nesfârșitul de care eziți să te atârni.
nu ai învățat să durezi. nu știi să umbli pe vârfuri pe coridoarele timpului. afară e furtună și în geam sacadat bate sandaua de ploaie mahmură a cerului. te înspăimânți și te uiți pe podeaua de ferestre cambrate pe talpă--- nici nu-ți mai pasă pe-a cui transperantă mai lași amprente de culoare. ai suspectat mereu că toate balamalele vor scârțâi în ton cu tunetele, dar oasele nu le-ai uns din vreme. acum pășești fără de tăgadă și speri că pisica o să-și uite coada în mâinile tale. mi-este greu să-mi imaginez dimineața ta de liniște când știu cât zgomot faci cu întunericul. cu el și cu cheile de la casă pe care le-ai cârpit pe buzunarul din dos ca pe-o broșă, dar ușile tale nu mai au piept în care să le atârni, iar numărul casei tale s-a pierdut printre numerele caselor prin care ai adăpostit alte furtuni, despre care numai anumite fulgere albe mai spun câte o poveste amețită. cablurile servesc de decor și te legi la șireturi cu semnal deshidratat din lumea celor care nu te mai cuvântă, iar când spun că tu exiști mai tare exact acolo unde nu ești, tu nu mă crezi. eu spun însă adevărul și niciodată nu te-am mințit destul.
mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.
stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.
mă rog, ridici fermoarul gleznelor și te faci felină sub plapuma ta de cristal. discrepanța apare aici în pereții din jur pe care se preling noroaie de frig. ai dat cu mere de Evă în balta lor de mult prea multe ori ca să-ți mai permiți să adormi cu lumina aprinsă, așa că e o eliberare faptul că s-a luat curentul. mai degrabă suresciți câteva fire nervoase și-ți dârdâi printre dinți înjurături lascive despre ce-ai iubit mai mult din trupurile care te-au cascadat în gol. nu-ți mai aduci aminte tu, însă nu ai stat degeaba atunci când cearceafurile s-au târât pe lângă pat spre pragul aleii,nu, ai ajutat doar ca toate șifonările să nu îți zgârie parchetul. acum ai un parchet lună neplină pe care nu faci decât să aluneci încet, dar sigur.
stropii pică, iar tu nu mai pici. stropii lovesc, iar tu nu mai ai în ce lovi. ești singurul impediment ce ți-a rămas în drum, dar ție ți-e frică să ieși afară. e furtună și noapte și frig. ai purtat după tine din scurt o singurătate rebelă. sensul tău interzis avea o linie continuă peste care lumea nu mai putea depăși.
O stare a ta latentă, în care lumânarea de pe noptieră ar putea fi alimentată secole de oxigenul tău fățiș aruncat afară din lipsă de chef , este ceea ce îți provoacă reacții onirice în lanț , însă ai destule visuri pentru care merită să te trezești ca să le faci reale.
totul se oprește. inclusiv ploaia....inclusiv vântul...și noaptea. și ceasul tău din perete se va opri într-o zi suspendat între treimea sfântă a punctelor tale cardinale din care ai exclus estul pentru că te simți amenințată de un eventual răsărit. te vei opri și tu și-atunci totul în jur se va opri o clipă, o clipă a timpului tău propriu în care vei putea conjuga nepăsarea tuturor persoanelor. atunci poate se vor găsi unii care să regrete că nu ți-au folosit la timp pupilele ca să-ți extragă toată lumina pe care le-ai furat-o. Și dacă mai pleci atunci din loc, o vei face din bătaie...și-ți dorești să obți măcar niște palme din al căror pocnet să te faci praf.
momentan ești doar bântuită. bântuită în străfunduri de șiroaie de apă care nu nimeresc ștreșinile și te inunzi... te inunzi și faci diguri din batiste imaginare care nu te rețin. umpli ligheanul de sub dormeză cu tot de pe tine atins de umezeală, însă nu știi cu ce fel de apă se spală apa din tine.cu scurgerile înfundate și robinetele memoriei date la maxim, tavanul încă mai contorizează , iar tu aștepți încredințată un curcubeu incandescent.... peste tot e ecou și te auzi cum suspini. nu e vocea ta, e inima ta rămasă fără umbrelă, inima ta care crede că cerul poate să cadă pe tine la infinit.
