calm

ne vrem

și-acum ar fi cazul
ca peste mări și țări
să fie o iluzie puerilă
...

timpul e în convulsii astrale,
urmează un destin hibrid,
un măcel al eternității date pe nimic.
uite, spatiul se umple de distorsionări banale,
aici avem de creionat labirintul nicăieriului
care duce acasă,
aici punem coperțile pe masă
și cărțile le defrișăm sub lumina felinarului,
dincolo așezăm castele de sticlă,
și lângă un deșert confuz, cu prea multe oaze pe cap,
s-au dezghețat dunele, nu se mai ridică,
avem nevoie de un nebun de legat,
avem nevoie de-o regină de alb.
s-amanetăm norocul pe câteva clipe spurcate,
să ne divulge adevărul, să ne toarne prostii,
suntem în lipsă de visuri dereglate,
suntem păpuși de cârpe fără baterii.

cerul e prin preajmă,
are un hău imens,
o gură de șarpe,
o gură de măr, o gură de paradis pierdut,
o gură care înghite rugăciuni deșarte,
un tren cu vagoane încărcate cu păcate
din care te arunci din mers.



dimineți derivate din furtuni electrice,
se crapă milenii de pământ,
nemurirea își suflecă mânecile.
pe buza absurdului se joacă teatru, se ascultă vânt

umbrele se freacă de răsăritul soarelui
si orizontul face flamă,
întâmplarea face să se fi consumat culorile,
să se fi strâns dorurile
și noi să nu fi știut vreodată dacă ne cheamă,
dacă ne strigă,
dacă ne obligă
vreun Dumnezeu
sau vreo cioară,
dacă nu avem decât vreo primară
credință în necunoscut.

cu greu

dau seama
pentru ceea ce fac, ce simt și ce gândesc.
mulți oameni nu o fac,
dar oamenii la urma urmei fac multe lucruri
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul la robinetul albastru.
chiar și în seara asta m-am întrebat pentru a nu știu câta oară
de ce s-a pomenit să ne spălăm cu apă caldă
și nu suportăm apa rece,
așa că am mai făcut o încercare.

bănuiesc că locuim oricum un viitor previzibil.
stăpânim o cadență infailibilă către un sfârșit.
uneori sunt revoltată pe științele exacte
și cât de puțin loc lasă pentru reconsiderare...
de aia mă bucur când mai apare ceva mai rapid
decât viteza luminii în vid
și toate calculele se dau peste cap.
asta nu înseamnă că nu sunt fan al ordinii publice,
al zenului universal,
al așezării genetice a cromozomilor umani.
nu îmi plac mutațiile
pentru că am văzut prea puține bestii frumoase
și prea puține scorpii îmblânzite
fără mușcături la la piept.
cu toate astea,
urâtul e întotdeauna demn de pus la încercare.
fie doar și din revoltă față de adevăr...
nu mai știu când am descoperit că adevărul poate fi nedrept,
că nu înseamnă neapărat bine
și că poate duce lipsă de estetică,
dar trebuie să fi fost un pas mic pentru omenire,
un bocanc intrat cu forța în viața mea.
de asta acum am încredere în minciuni,
dau un oarece credit distorsionărilor reușite
poate pentru că falsul implică orice,
logic vorbind.

nu știu câte iluzii am fost în stare să plăsmuiesc,
mi-a ieșit mereu mai bine să întâmplu realități.
undeva, la granița dintre posibil și imposibil,
eu am făcut un cerc și m-am așezat în el,
un infinit de probabilități cu care m-am legat la cap.
la inimă nu mi-au ajuns prea multe,
pe ea o țin legată ca pe filele de carte
între două coperți...
pe coperta din față scrie "pe aici nu se trece!"
pe cea de-a doua n-am ajuns să scriu -
nu m-am trecut,
nu m-am ajuns prea departe.
încă...
îmi place mereu să adaug acest
ÎNCĂ,
e ca și cum aș prelungi de fiecare data raza mea de cerc
cu câte un gând-lumină în față,
mărindu-mi aria de desfășurare
și intervalul de timp pe care îl ocup.


doar pentru că îmi spun mereu să vreau până pot
și să pot până ce nu mai pot,
iar de acolo să mai pot mult ÎNCĂ,
nu face din mine vreo Ioana D'Arc
sau vreun Nobel pentru pace,
mă face doar să fiu om până la capăt.
mulți nu știu să fie oameni până la capăt,
se opresc undeva pe parcurs
și nu se împlinesc,
doar se rabdă ...
dar la urma urmei, oamenii fac multe lucruri,
cum ar fi baia cu apă caldă.
eu din când în când dau drumul robinetului albastru.

pe tema "people always leave"

Avem cu toții momentele noastre amare de neputință. Neputința nu se tratează și nu se vindecă. Doar se înfruntă, uneori cu mai mult curaj, alteori cu antrenată răbdare.
Mi-este foarte greu să îmi admit când mă simt depășită,copleșită, overloaded ,fără de soluții și pentru că nu accept să nu fiu în stare, mă trezesc ducând lupte interminabile cu mine însămi. Că e de bine?Da, pentru că de cele mai multe ori mă depășesc, mă împing dincolo de limite. Că e de rău? Și asta. Un război nu înseamnă doar un câmp de luptă. Vrei nu vrei, există și victime colaterale, repercursiuni generale neasumate. Sfârșesc uneori invadând teritorii din mine cu neîncredere, atacând în puținele lucruri de care sunt sigură, doar pentru că trebuie să pun sub semnul reconfirmării toate răspunsurile. Ar trebui să învăț că nu toate lucrurile din lume au legătură unele cu altele, că poți fi în stare să râzi și asta nu exclude că poți fi capabil de cel mai cumplit plâns, că poți fi un dezastru afectiv, dar poți face ușor lumină în emoțiile altora, că poți fi o voce "de duș",dar o ureche muzicală ireproșabilă, că poți scrijeli niște cuvinte care să te scoată dintr-o situație nefavorabilă, dar nu poți trânti niște cifre atunci când ți se cere eficiență numerică. Nu ar trebui să ne negăm în totalitate pentru ceea ce ne lipsește parțial.

Ultima mea neputință a fost în fața unui om pe care îl iubesc. Neputința de a îl consola. Neputința de a îi explica despre cum stau lucrurile cu oamenii din viața lui pentru că nu știu cum stau lucrurile nici cu oamenii din viața mea, pentru că nu știu cum stau lucrurile cu mine, cea din viața altora. Cum puteam să îi explic acestui om că oamenii nu sunt făcuți să stea, că totul e făcut să treacă, să fie, dar să nu rămână, că cea mai inimaginabilă noțiune este de fapt eternitatea despre care toți ne facem idei? Cum puteam să îi explic că a fi stăpân pe situație este un obiectiv mult mai îndepărtat decât a fi stăpân pe tine și că a fi stăpân pe alții este de fapt o abstracțiune?
Nu știm să înțelegem că avem o existență secvențială, încropită din alte existențe fragmentare intersectate cu a noastră. Cerem celorlalți să fie tot pentru noi și nu știu câte mai cerem de la noi înainte de asta, câte resurse mai avem ca să dăm. Implorăm prezența altora în viața nostră, dar uneori singurătatea e mai mult o stare interioară. Există oameni părăsiți și oameni care se părăsesc pe ei înșiși. Asta se numește deznădejde și roade, roade ca apa în piatră: consecvent .

Ca să revin la ideea cu schimbul relațional, mi s-a părut mereu mai mult decât copilăresc să te dedici sperând  că și reversul va fi pe măsură . Există cauze pierdute, multe. Sau investiții proaste. Și pierderi. Și impurități. De regulă se neglijează. Desigur că trebuie să existe o balanță echilibrată, nu poți fi Mama Theresa tututor , banca nevoiașilor, pansamentul loviților de soartă, să îți asumi toate rolurile, să acoperi toate găurile negre din viața cuiva, neașteptând ca și pe tine să te alimenteze ceva. Nu putem face fapte bune dacă nu suntem și noi "victimele" bunului și ale frumosului. Nu suntem surse inepuizabile de energie și nu ne încărcăm de la soare, ne încărcăm de la sufletele celor din jur. Înainte însă să facem transfer, ar trebui să ne asigurăm că noi funcționăm bine în circuitul propriu.

Există ființe care ne consumă și ne seacă. Asta ne face să ne îndepărtăm E o reacție firească de autoapărare a zenului nostru individual. În neputința mea de a da explicații omului de care vorbeam mai sus, scotoceam în mine după reacții . Adevărul sau mai bine zis, unul din adevăruri, este că ne sperie atât de multe probleme noastre încât de ale altora ne îndepărtăm ca dracul de cruce, mai ales dacă ne mai și pasă suficient de mult de celălalt încât să împărtășim cu el grija și spaima. Însă asta nu justifică cu nimic baterea în retragere, asta nu  e o scuză pentru abandon și birul cu fugiții. Avem nevoie unii de alții, avem nevoie să empatizăm și să interschimbăm emoție, pozitivă sau negativă. A trece prin foc e singura cale de a îți căli pielea. Nu știu exact dacă e  vorba de inteligență a te feri excesiv de karme defectoase sau e lipsă de maturitate evitarea succesivă a dilemelor de tot soiul . Ideea e că un om sănătos psihic este acela care își antrenează în permanență toleranța emoțională. Suntem la mila emoțiilor, indiferent de gradul de luciditate și rațiune  de care facem uz. Suntem un suflet înainte de toate, de ce se tot uită asta?

Avem parte de-a lungul traseului nostru de oameni-indicator, acei oameni-HINT care pot să ne ghideze o bună bucată de drum, prea puțini știu să fie linia continuă de pe mijloc și până și aceea se întrerupe uneori. De ce? Pentru că îți dă șansa să dai frâu liber propriului ritm de adaptare la mers. Există în noi dorința de evadare și combustibilul necesar propulsării ei, doar că uneori uităm să ne accesăm propriile forțe și preferăm serviciul de tracțiune sau împinsul de la spate. Nu vreau să spun că nu avem nevoie de propte, spun doar că stâlpul principal de susținere este un EU, un EU care rămâne mereu în picioare atunci când toți sunt prea ocupați să rămână în urmă sau să se abată de la calea ta. A depinde cât mai puțin de alții, din asta ar trebui să facem performanță.


Și ca încheiere, declar pe propria răspundere că nu sunt mândră de momentele în care am dezamăgit și cu siguranță mă bântuie acelea în care nu m-am ridicat la înălțime. Tocmai de asta îmi aduc aminte mereu să apelez la serenitate atunci când sunt la rândul meu dezamăgită.  Se prea poate să nu fi fost în stare să fiu așa cum au vrut alții să fiu, să nu fi știut să îmi dau seama de ceea ce se cerea de la mine, să fi putut da și să fi refuzat mai mult sau mai puțin inconștient să o fac sau pur și simplu să fi fost mult prea prinsă cu haosul meu ca să să acord atenția și celui al altora, când de fapt poate ar fi fost mult mai mult decât posibil să îl lămuresc pe al lor și să mă ajut și pe mine.  People always leave and I definitely know I have always left , somehow.

iar mă trezesc cum îmi place

într-o duminică dimineața să ne trezim pe covor
pe-o podea de iarbă
pe-o fărâmă de cer
iar eu să uit să-ți cer
să-mi zâmbești în palmă
pentru că umărul ar fi mai dulce
și buzele mai grele
pentru că tu m-ai căuta printre perne
și eu  aș arunca din ele
numai păsări care spun primăvară
eu să te fac mic înăuntru
și tu să mă dai pe dinafară...


nu bag de seamă
am privire zurlie
e suficientă lumină aici
ca să-mi amintesc de mine
ca să pot să te văd pe marginea ceștii cu ceai
cum stai
și-mi dai zilele de-a dura
până când ochii mei amețesc
până când mi-e sete de cât te privesc
și-mi pare c-am putea-o ține așa
într-un mult, într-un prea bine
nesfârșit de lume.

destructibil abstract

intru în lumină ca-ntro-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vânt
și golit de vedenii...
te văd pe pereți
luând locul umbrelor care se dilată
și timpul n-are de-a face
cu glasul meu pierdut în blestem.

te zbiară gheața, te adulmecă pământul
și în apa cea fără de sete te scurgi
ca să mai miști tăceri
din ochii mei de nepătruns.

mai caută-mă o dată la capăt de zile
și curmă-ți zadarul cu care m-ai uitat!
din cerul meu nu pleacă nimeni
și niciun înger n-a intrat.


te-ncearcă vieți la rând
și nu știi ce-i cu tine,
iar eu treptat îți surp
și suflet și visare, căci eu cu mine toată
m-am dat să te dărâm
și tot rupând din tine
eu m-am făcut întreagă.

intru în lumină ca într-o peșteră
unde aerul miroase a întuneric scuipat în vant
și silă de frig mă ia și mă naște
din piatră în piatră.

inepții melancolice

eu știu că și în dimineața asta ireală
tot după tine caut de-o viață...

suprapun timpuri peste liniștea din mine,
însă mintea mea e surescitată de intemperii
mult prea sentimentale...
în traducere
plouă cu toamna toată
peste inima mea de asfalt topit.

vorbesc despre cea care sunt
ca despre o frunză ce trebuie să cadă,
ca despre o pasăre ce va fi să plece
într-o țară în care zborul e mai cald.

nu mă sperie nimic,
dar am auzit eu că cea mai mare lașitate
apare când nu iubești
sau când iubești ,da' nu așa cum se iubește.
atunci toate fricile te subjugă
pentru că ești un om fără o patimă,
fără un ceva care să merite mai mult
decât toată zloata asta de lume la un loc.


pun rămășag că tot ce nu pot vedea,
tot ceea ce nu îmi imaginez că pot vedea
e cu mult mai frumos decât ceea ce se întâmplă.
ba, știu sigur că tot ce nu pot înțelege,
tot ce nu pot descifra, atinge, cuceri
e cu mult mai perfect decât perfectul a ceea ce știu.
simt și vreau să simt cât mai mult
în limita locului de comparație cu ceea ce nu
am să pot niciodată simții.
e minunat să-ți aduci aminte de cer,
cât e de poeticoclișeicdescântat de frumos și mare,
de stele,
aceste chestii strălucitoare al căror praf
nu s-a intimidat deloc de mormanul ăsta de cârpe
care încercăm să le coborâm în romantismul nostru uman...
să ai gustul că orice certitudine este indubitabil mai amară
decât infinitul unei singure îndoieli.

e bine să revii asupra ideii
că ești un pumn de galaxie
și că tot ceea ce e mai presus ca tine
e de fapt cu adevărat viața
a cărei iluzie și copie o uzezi zi de zi...

uneori am impresia că trăim pe pergamente,
alteori că ne lucrăm doar pe ciornă,
rareori ne scriem în original...
însă totul rămânde undeva,
destinul e de fapt un viitor
trecut în prezentul celor care n-au apucat
să fie încă noi.


trăim într-un peisaj cu metafore deja patentate,
pe a cui estetică să o mai inventăm?

trebuie să mai aștept să cresc și să găsesc un nume
pentru tot ce e urât-frumos-bun-rău
deopotrivă.

și totuși
rămân cu această vagă impresie
că totul începe și se termină
continuând să existe
cu iubirea.

AnteMeridian

pentru ca am asa numitele depozite de timp si simțire, cu parfum de larg al meu si al marii mele, colecții ale tututor eurilor pe care mi le-am descoperit și le-am pus bine, mărturia tuturor degustărilor de stare, ecoul tuturor debitărilor cărora le-am dat glas sau le-am lăsat să muțească în gesturi, evidența tuturor meteorologiilor de suflet, vocea rațiunilor pe care le-am depistat și a tuturor nebuniilor care m-au încercat, momentul meu de liniște, acumularea mea de oxigen și poftă să-l respir, motivul pentru care abdic de la egoism, albumul tuturor pozitiilor în care am pozat și înregistrarea tuturor mișcărilor dintre, arhiva tuturor fericirilor și a ne...toatelor, stâlpii înălțimilor pe care am crescut, balustradele prăpăstiilor care m-au ademenit, brațele care mi-au prins tot ce am însemnat și însemn fără să clintească îngemănarea, fără să-mi smulgă mai mult decât puteam da, fără să pună la îndoială ceea ce puteam fi și acceptând-mi însăși nimicul ca fiind îndeajuns...

pentru toate astea , doar

ELE,

pot fi și nu au capăt...

de la care să o iau cu altcineva.

cELE ale căror hohote mă hrănesc , ale căror priviri mă îngheață, ale căror inimi mă zâmbesc și-ale căror cuvinte mă fac. singurele acELE care își au rostul când întorc lumea pe dos, singurele care pot rămâne în mine singură.

doar fie și numai pentru tot răul din bine pe care îl simt, îl acceptă și tot binele pe care mă opresc să-l fac rău.

Ssera

deviez cu un zâmbet elastic de la rută,

iar timpul ăsta mă-ntărâtă să-l omor.

nu mi-e dor, sunt umplută cu gol

și-mi văd reflexia în vitrine,

sunt fața acelor manechine

care pozează fără chip,

sunt sticla din ferestre

și ceruL de după nu sunt,

sunt sticla de pahare

și din apa lor nu sunt,

sunt dosul acelor buzunare

în care te joci cu mărunt,

îți strecori mainile-n uitare

noaptea-n drum spre casă

și-asculti aceeasi melodie

pe care injuri și-ngâni că

viața e așa urât frumoasă.

cât despre suflete și alte cardio-baliverne,

aceleași eterne regrete...

țăndări și tapetări pe perete,

pasiuni volubile,

controlate detașat,

același gust imposibil

al celor care nu se uită

deși s-au iertat...

iar și iar

îți mai trebuie pielea
sau te descotorosesc de ea,
iubitul meu?
la fel cum te-am dezbrăcat de tine însuți,
cel care nu-mi erai
și cu care nu aveam ce face...
pot
să-ți mai dau jos încă un strat
de depărtări care-mi pun piedică
să-ți cuceresc aproapele
cel mai de-aproape...?


vezi tu,conturul buzelor tale îl trag
cu liniile corpului meu
și-n geometria asta anarhistă
toate punctele în care coincidem
duc spre infinit.

ține-mă !
că visez
și s-ar putea să cad,
pentru prima dată
în echilibru perfect
și mă tem c-are să-mi placă
prea mult
și-am să te iubesc
prea tare.

trecut extenuat

Sia - Lullaby

Asculta mai multe audio diverse



Urma să-şi dărâme din când în când
podurile palmelor în subsolul minţii ei
atunci când îşi aducea aminte
că n-are cum să uite...

Alesese să nu se întoarcă,
dimineaţa de mâine se-ntâmplase ieri,
timpul nu putea să aibă loc la fel.

Dar da,avea s-o doară în clipire de gând
sau când plia deseori liniştea pe furtună,
s-o usture noaptea,s-o zvânte plânsul,
s-o ardă albastrul mânjit rămas pe mână.

Abjura tăceri în globuri de cristal,
surpa peste buze pământ şi apoi decanta,
nimicul indiferent se ridca la suprafaţă,
vechiul se înnoia mai adânc în ea.


Dar se credea,se credea prin ochii lor
şi se minţea cu adevărul,putea să ignore,
putea să potoloească vulcane,putea să absolve,
Ştia să inducă,ştia să obţină şi să vrea,
Dar nu lăsa să se lase atunci când lăsa...

notă afectivă

am măcel în vintre.
sentimente făcute rototol!
mintea-i suflecată până în gât,
dar nu se pune pe treabă
şi inima mănâncă somn prăjit
în dupamiezi iulatice de noiembrie.

pâclă pe căi senzitive,
cred c-o iau pe jos
până la prima intersecţie cu noaptea
care îmi va da un sfat mai bun.

ce frumos era urâtul de care îmi ţineai.