se repetă

Am trăit mereu cu sentimentul ciudat că urmează să fiu pedepsită cândva pentru fericirea pe care o simt la un moment dat. A nu se înțelege greșit: nu trăiesc cu teama de a fi fericită. Cunosc ceva oameni cărora le e frică să-și recunoască fericirea, cunosc atitudinea, nu e și a mea. Eu când sunt fericită, conjug fericirea la persoana I, o fac și reflexiva, o adaptez la timpul prezent: mă fericesc. Însă în umbră, ca o invizibilă carie de lemn, stă și roade din mine, cu zgomot, certitudinea ca am să plătesc.
Desigur, așa cum am făcut și până acum, îmi asum toate costurile. Am avut norocul, binecuvântarea sau priceperea să îmi fac fericirile să merite și tocmai de asta,senină, îmi achit toate datoriile.  Uneori asta înseamnă clipe de adâncă răstriște, dar niciodată deznădejde. N-am deznădăjduit vreodată. Mi se pare atac la propria persoană și la bunul Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de binele de pe lume, deși mă îndoiesc de dreptate. Într-un fel, consider că dreptatea e atunci când fiecăruia i se dă cu porția și bune și rele. E just, nu mă pot plânge. Schimburile mele au fost echitabile. Sunt convinsă că fiecare primește ce merită. Excepțiile care pot apărea sunt de confirmare.

mă împac

M-am împăcat cu morțile pe care nu le-am înțeles, dar pe cele pe care le-am înțeles nu le-am putut accepta. Mi-am petrecut mult timp ascultând tăceri făcând zgomot, dar nu m-am deprins ușor cu vorbele care nu îmi mai spuneau nimic. Simt că am cucerit o liniște fără culoare, un spațiu atemporal care îmi dă voie să cred, să cred în tot ceea ce îmi mai seamănă a bun.

Am căutat ceea ce știam găsit; e nevoie de drumuri care să ducă nicăieri , sunt făcute ca să dureze și cu ceva tot trebuie să ajungi acolo. Pe mine m-a dus gândul. Așa că nu de puține ori m-am ajuns la capătul puterilor revenind la începutul de după sfârșituri. Clișeul ăsta al cercului mă guvernează.

Nu vreau să mă obișnuiesc cu absențele iremediabile. Am început de curând să cred că există dureri inconsolabile și pentru că le accept, știu cât e de important să înveți să trăiești senin cu ele. Știu că mai presus de ceea ce vrem, contează ceea ce ne lipsește. Sunt capabilă de descotorosiri, dar nu de renunțări impuse sau mai bine zis, nu impuse de altcineva.

A trecut ceva de când  am putut gândi despre mine că sunt tristă, nu pentru că nu aș fi avut prilejul să fiu, ci pentru că nu am profitat de confortul pe care ți-l dă starea astea extrem de populară, care te absolvă de orice justificare și demers. Să fii trist și atât! Ca un șchiop, un orb, surd. Să-ți porți tristețea ca handicap și să ți se acorde acces liber. Nu m-am simțit bine cu mine știind că aș putea deveni tristă, așa că m-am împiedicat mereu de curse ale căutării de senzații. Nici măcar acum, când s-a ajuns să îți arogi dreptul de a fi trist și câștigi pe merit timpul de nefericire și abandon, nu regăsesc puterea de a mă lăsa să pic. Mai am pentru ce rezista ; a rămas prea puțin de fărâmat în mine.

Poate că în sfârșit m-am iertat, iar pentru asta merită să găsesc firul în continuare.

în viață

câteodată e bine să te pui pe tine însuți în fața faptului împlinit.

mi-am petrecut câteva gânduri la linia de sosire
și câțiva timpi i-am omorât dinainte de a se naște.
sunt bolnavă de crimă de când m-am ucis prima data
și tot de atunci mă comit regulat , în serie.
promisesem că am să mă las revendicată,
dar nu e rentabil să fiu un act de caritate la adresa umanității.
sincer, nu îmi mai doresc de mult să mă încadrez printre cei drepți
atâta vreme cât măsurile mele sunt chiar absența măsurii.

m-am lăsat înfrânată de prea multe cuvinte,
azi am obiecții pentru fricile mele ținute în sân.
restul vieții mele arată pustiu fără mine.

hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

pe tema "people always leave"

Avem cu toții momentele noastre amare de neputință. Neputința nu se tratează și nu se vindecă. Doar se înfruntă, uneori cu mai mult curaj, alteori cu antrenată răbdare.
Mi-este foarte greu să îmi admit când mă simt depășită,copleșită, overloaded ,fără de soluții și pentru că nu accept să nu fiu în stare, mă trezesc ducând lupte interminabile cu mine însămi. Că e de bine?Da, pentru că de cele mai multe ori mă depășesc, mă împing dincolo de limite. Că e de rău? Și asta. Un război nu înseamnă doar un câmp de luptă. Vrei nu vrei, există și victime colaterale, repercursiuni generale neasumate. Sfârșesc uneori invadând teritorii din mine cu neîncredere, atacând în puținele lucruri de care sunt sigură, doar pentru că trebuie să pun sub semnul reconfirmării toate răspunsurile. Ar trebui să învăț că nu toate lucrurile din lume au legătură unele cu altele, că poți fi în stare să râzi și asta nu exclude că poți fi capabil de cel mai cumplit plâns, că poți fi un dezastru afectiv, dar poți face ușor lumină în emoțiile altora, că poți fi o voce "de duș",dar o ureche muzicală ireproșabilă, că poți scrijeli niște cuvinte care să te scoată dintr-o situație nefavorabilă, dar nu poți trânti niște cifre atunci când ți se cere eficiență numerică. Nu ar trebui să ne negăm în totalitate pentru ceea ce ne lipsește parțial.

Ultima mea neputință a fost în fața unui om pe care îl iubesc. Neputința de a îl consola. Neputința de a îi explica despre cum stau lucrurile cu oamenii din viața lui pentru că nu știu cum stau lucrurile nici cu oamenii din viața mea, pentru că nu știu cum stau lucrurile cu mine, cea din viața altora. Cum puteam să îi explic acestui om că oamenii nu sunt făcuți să stea, că totul e făcut să treacă, să fie, dar să nu rămână, că cea mai inimaginabilă noțiune este de fapt eternitatea despre care toți ne facem idei? Cum puteam să îi explic că a fi stăpân pe situație este un obiectiv mult mai îndepărtat decât a fi stăpân pe tine și că a fi stăpân pe alții este de fapt o abstracțiune?
Nu știm să înțelegem că avem o existență secvențială, încropită din alte existențe fragmentare intersectate cu a noastră. Cerem celorlalți să fie tot pentru noi și nu știu câte mai cerem de la noi înainte de asta, câte resurse mai avem ca să dăm. Implorăm prezența altora în viața nostră, dar uneori singurătatea e mai mult o stare interioară. Există oameni părăsiți și oameni care se părăsesc pe ei înșiși. Asta se numește deznădejde și roade, roade ca apa în piatră: consecvent .

Ca să revin la ideea cu schimbul relațional, mi s-a părut mereu mai mult decât copilăresc să te dedici sperând  că și reversul va fi pe măsură . Există cauze pierdute, multe. Sau investiții proaste. Și pierderi. Și impurități. De regulă se neglijează. Desigur că trebuie să existe o balanță echilibrată, nu poți fi Mama Theresa tututor , banca nevoiașilor, pansamentul loviților de soartă, să îți asumi toate rolurile, să acoperi toate găurile negre din viața cuiva, neașteptând ca și pe tine să te alimenteze ceva. Nu putem face fapte bune dacă nu suntem și noi "victimele" bunului și ale frumosului. Nu suntem surse inepuizabile de energie și nu ne încărcăm de la soare, ne încărcăm de la sufletele celor din jur. Înainte însă să facem transfer, ar trebui să ne asigurăm că noi funcționăm bine în circuitul propriu.

Există ființe care ne consumă și ne seacă. Asta ne face să ne îndepărtăm E o reacție firească de autoapărare a zenului nostru individual. În neputința mea de a da explicații omului de care vorbeam mai sus, scotoceam în mine după reacții . Adevărul sau mai bine zis, unul din adevăruri, este că ne sperie atât de multe probleme noastre încât de ale altora ne îndepărtăm ca dracul de cruce, mai ales dacă ne mai și pasă suficient de mult de celălalt încât să împărtășim cu el grija și spaima. Însă asta nu justifică cu nimic baterea în retragere, asta nu  e o scuză pentru abandon și birul cu fugiții. Avem nevoie unii de alții, avem nevoie să empatizăm și să interschimbăm emoție, pozitivă sau negativă. A trece prin foc e singura cale de a îți căli pielea. Nu știu exact dacă e  vorba de inteligență a te feri excesiv de karme defectoase sau e lipsă de maturitate evitarea succesivă a dilemelor de tot soiul . Ideea e că un om sănătos psihic este acela care își antrenează în permanență toleranța emoțională. Suntem la mila emoțiilor, indiferent de gradul de luciditate și rațiune  de care facem uz. Suntem un suflet înainte de toate, de ce se tot uită asta?

Avem parte de-a lungul traseului nostru de oameni-indicator, acei oameni-HINT care pot să ne ghideze o bună bucată de drum, prea puțini știu să fie linia continuă de pe mijloc și până și aceea se întrerupe uneori. De ce? Pentru că îți dă șansa să dai frâu liber propriului ritm de adaptare la mers. Există în noi dorința de evadare și combustibilul necesar propulsării ei, doar că uneori uităm să ne accesăm propriile forțe și preferăm serviciul de tracțiune sau împinsul de la spate. Nu vreau să spun că nu avem nevoie de propte, spun doar că stâlpul principal de susținere este un EU, un EU care rămâne mereu în picioare atunci când toți sunt prea ocupați să rămână în urmă sau să se abată de la calea ta. A depinde cât mai puțin de alții, din asta ar trebui să facem performanță.


Și ca încheiere, declar pe propria răspundere că nu sunt mândră de momentele în care am dezamăgit și cu siguranță mă bântuie acelea în care nu m-am ridicat la înălțime. Tocmai de asta îmi aduc aminte mereu să apelez la serenitate atunci când sunt la rândul meu dezamăgită.  Se prea poate să nu fi fost în stare să fiu așa cum au vrut alții să fiu, să nu fi știut să îmi dau seama de ceea ce se cerea de la mine, să fi putut da și să fi refuzat mai mult sau mai puțin inconștient să o fac sau pur și simplu să fi fost mult prea prinsă cu haosul meu ca să să acord atenția și celui al altora, când de fapt poate ar fi fost mult mai mult decât posibil să îl lămuresc pe al lor și să mă ajut și pe mine.  People always leave and I definitely know I have always left , somehow.

către mine, mai rar

nu mă pot desprinde.
ăsta e adevărul, dar nu știu câte adevăruri mai pot face în ritmul ăsta. am câte unul pentru fiecare dimineață și tot nu îmi ajung pentru toate minciunile din mine.

față în față cu lumina mă văd în întuneric și asta dintr-un unghi optimist de vedere. descifrez zilnic cât mai aproape de verde îmi apune privirea și mă aștept zilnic să văd cât de adânc voi mai tăia în carne vie.

după calculele mele, am ajuns la o simplă ecuație de stare fără de nume, fără de mine. problema se rezolvă în continuare pe ciornă, căci pe curat nu avem nimic de trecut. nu mă pot întoarce nici măcar la mine însămi, ci doar la mutilarea cu plus sau minus a ceea ce încetez cu fiecare moment ce trece să fiu.


pe-o scară negradată măsor cât de mult pot să-mi conserv imposibilul. Pe-un fond plastic neintergrat în peisaj, eu am propria mea îndărătnicie desenată în loc de cer și de asta la mine plouă mai des, mai asiduu și mai inutil....când vine vorba de inundatii interioare, scot impermeabilul și mă ascund după geam. Nici nu mai țin minte câte alzheimeruri am pictat pe sticlă , măsluind culorile curcubeului.



mă exagerez puternică și complicată, capabilă să fiu din toate câte ceva mai mult, aptă să deschid cu cheia ușile închise, să gust din mare doar sarea, să-mi transbordez toate dorințele în material, dar dacă dai la o parte toată avangarda asta, în spatele acestui teritoriu de luptă și în spatele armelor care nu știu spre ce țintă lovesc , nu ajung să fiu decât o reprezentație sumară a acelora pe care îi iubesc, pe care niciodată nu încetez să-i trăiesc, doar o adunătură de vorbe venite din ecou și simplist aruncate spre un nicăieri anume, astfel că felul meu de a fi devine doar o expresie a iubirii mele și a golului care mă separă de ei.


oricât de mult n-aș mai ajunge să știu și să înțeleg despre mine,
oricât de mult aș fugi
sau oricât de mult ați spera la altceva,
aici, la mine, va fi mereu vorba doar de dragoste...

pentru că în momentele mele cele mai ale mele îmi aduc aminte , la fel cum toți o facem,
că nu însemn nimic mai mult decât ceea după ce îmi vine să plâng atunci când sunt singură, prea singură cu mine însămi.

zexe

Depistez linii adânci în carne acolo unde obișnuiam să aud spunându-se de ...
linii care nu duc nicăieri, al căror grafic se intersectează

cu abstractul unei geometrii fără spațiu.

azi simt cum gurile sapă șanțuri în care nicio apă nu poate trece,
niciun păcat nu se mai poate spăla,
nicio piatră nu mai poate rămâne la loc,
lăsând suflete să-noate.
azi știu că acolo unde aud ecoul
s-au prăvălit în gol multe uitări de sine.

periodic, mai vine câte o toamnă
și nouă câte-un anotimp la cap...

sisifă strădanie de a descoperi ceva care să dureze.
am ajuns să iau atâtea capete la rând
doar ca să dau mereu peste nesfârșituri.

pădurea spânzuraților îmi ține umbră pe conștiință,
iar eu am nevoie să-mi scot crimele la lumină.

E în vogă acum să vorbești despre exorcizare,
e un cuvânt estetic și cu figură de stil,
însă eu rămân în vocabularul fundamental al demonilor mei
care m-au vorbit dintotdeauna așa frumoasă.

e mai pueril decât infantil

caut ceva în mine de care să apuc și să trag.

arăt ca o metaforă incoerentă

care frapează prin însăși nonsensul ei cu stil.
mi-aleg să pier pe limba mea,

dar pe gura nimănui

între timp zăpada s-a oprit

să moară.

mi-e cald și mi-e vreme

în prea târziu.


dramele mele nu au ciclu evolutiv,

lor doar le vine menstruația
neregulat.
dramele mele nici măcar nu sunt drame
pentru că eu nu mi-am pimit coletul,
eu doar îmi închipui și exagerez,
exagerez ca să reușesc să simt.

cred că mă car înapoi
din cea care n-am fost niciodată.

câtâ vehemență în mișcarea asta teatrală
de a ajunge la mine.

am rezerve cu cerneală

pentru fiecare pas alb
în necunoscut.

astenie de caracter,
vara asta nu te uit eu.

nu o să creadă nimeni că nu mai sunt printre oameni

Plumb - Cut

noțiunea de aproape de mine
nu există.

lângă

e nimeni

și pretutindeni

ești tu.


orice ar mai fi rămas înăuntrul meu,

nu mișcă.

furtuna de după liniște nu se iscă.

unul din adevăruri este că iubesc jocul puterii

și posibilitatea de a porni răzmerițe de sentimente

care să fie în asentimentul minții.

control?

nu am întâlnit niciodată ceva care să mă împlinească mai mult.

nu mai păstrez în mine decât ce poate rezista în lanțuri.


celălalt adevăr este că pot numai să mă îndrăgostesc de dragoste

și de ideea ei universală.
aș putea să-i fac jocul,
dar asta nu îmi mai îndeajuns,
iar a păstra îndrăgostirea până la iubire

mi-e peste poate.


undeva la granița dintre bine și rău,
prea mult din mine a rămas blocat,
iar resturile s-au aruncat în ambele părți.

chiar dacă totul ar fi tu,

eu aș rămâne eu
și în cele din urmă
nimicul.

centrare dreaptă

cred că am nevoie de a nu vrea. de a nu vrea pentru un moment totul și a accepta cu modestie amabilă puținul. asta m-ar odihni și m-ar face să nu mai răsuflu greu. respir liniștea ca pe ultima gură de oxigen dintr-un tub care se termină. nu are de a face nimeni cu ceea ce pot eu să fac pentru mine și nu răspunde nimeni de starea mea de bine. eu sunt propria mea stare de mine.

dacă nu am fost obișnuită să mi se dea pe tavă, acum izbesc cu cele care mai apar de toti peretii. mă încăpățânez să pot singură imposibilul și lumea toată. nu pot să stau în rând, nu am starea necesară. nu mă aliniez, nu știu să stau dreaptă și nu știu să trasez uniform. păcat că sunt atât de dereglată din punct de vedere matematic, nici algebric, nici geometric, eu nu mă pot analiza. sunt ireductibilă și de nemultiplicat ; asta provoacă ravagii în spațiul ăsta strâmt pe unde știu să exist.

nu îmi trebuie mai mult decât cer de la mine. mereu și mereu același EU la care rezum totul. unii zic că greșesc, dar eu numesc greșeală numai încercarea de a te da pe altcineva. nu vreau să cunosc iremediabilul prin îmbolnăvirea mea de egouri străine. al meu e singurul care îmi dă să mănânc și e acolo tot timpul.

sunt sigură pe ceea ce ajung să fac și pe toate gândurile pe care nesăbuiesc să le păstrez în cap și chiar dacă am dubii, ele niciodată nu ies singure pe stradă și nu vorbesc cu necunoscuții. îmi dau seama că asta deranjează, îmi dau seama că și aroganța mea o face, însă n-am găsit până acum cântarul care să îmi arate că depășesc măsura pierderilor în fața reușitelor cu care mă îndop.


nu sunt o tipă puternică. mie mi-e teamă de nimic.

http://www.youtube.com/watch?v=l4Bh0ctDf5U

preludiul unei neintenții

așa c-am să-ți fac cruce pe ultima suflare nedată,
mai mult ca-ntotdeauna în mai puțin ca niciodată.








agasează toate sentimentele care apucă să nască
pui în pântecele pustiului,
iar pustiul nu e al Saharei,
cel puțin nu al Saharei pe care o știu,
ci al deșertului necunoscut din trupul meu.

cine să mai stingă ploile de foc?
astăzi un simplu fulger de amintire
m-ar face doar să trec repede mai departe.
dacă încă mă mișc încet este pentru că
nu pot să nu (mă) uit pe unde trec strada.
e tropotul dulce al picăturilor care umplu paharul
și rod piatra din piept cel care mă face
să mă dau peste cap până îmi vine cerul
la picioare.
tot acolo zace și dragostea de trecut,
peste care trosnesc arderi neoxigenate
de nicio talpă melancolică și chioară.
astăzi mă leg cu mine la ochi
și văd prin transparențele mele defecte
o lume capabilă să se înduplece,
o lume gata să moară.


însă n-am să dau prea tare,
o să-mi fie milă și-am să-mi pun sângele la soare
înainte să mă târăsc în arterele tale.
n-are să fie nicio crimă în dreptul inimii tale,
decât suspecta urmă că te-am atins cândva.

puls dereglat

n-am să mai țin șirul ochilor cu care te-am privit
pentru că azi minciuna pare singurul adevăr posibil.


astăzi nu mai contează prea mult
dacă ploaia cade pe pământ
sau pământul cade peste ploaie,
am să fac dragoste cu timpul
ca întotdeauna.


stau pe amintirea ta ca pe ace,
stau în nestare și-n urlet,
în pasul șoptit de frică
și-n moartea căprioarei.


în rânjetul ăsta forțat de lume tâmpă și senilă,
regretele sunt doar locurile din față,deja luate.
eu rămân...
în picioare,

pour rien

si daca acum s-ar încheia totul, aș știi... tot ce mi-ai putea da până la limita infinitului, iar asta ar fi de ajuns ca să cred în tine până la capăt ...capătul meu, până în punctul pe care l-aș împlânta eu în propriul meu suflet care crește, zi după zi, doar ca să te poată păstra bine...

nu fac niciun compromis aici. încă, încă mă străduiesc să pot pronunța cuvântul ăsta cu gândul.

nu am nimic de pierdut, nu pentru că nu am ceva, ci pentru că avându-mă pe mine știu că am totul și că oricând aș putea începe din nou. așa că probabil iar mă arunc și știu prea bine că mi-ai mutat deja cerul pe pământ ca să am aterizarea ușoară.

nu cred în tine mai mult decât în mine. știu prea bine că înainte să mă rănești tu, o fac eu cu mine însămi. înainte să mă dezamăgești tu, mă voi fi dezamăgit eu pe mine pentru că ți-am permis să faci asta. știu după câte pot aștepta pentru că au de unde să vină, dar eu nu stau pe loc și aștept să mă prindă din zbor. ceea ce voi primi poate să fie cu mult mai puțin decât voi da, dar ăsta e un calcul al cărui rest mi-l asum. știu cât de mult se poate cere, cât de puține se pot da , în ce tabere putem lucra și cum se poate face schimbul, însă asta nu mă oprește să pariez pe absolut.

eu aici trăiesc. aiciul ăsta care e acum, acumul care ești tu. nu există ieri, nici mâine, doar o simplă smucitură de piept în timp ce tu îți faci loc acolo și-mi faci prezentul să zvâcnească.

pentru tine nu există îndeajunsul.

iar eu nu mă încred în insuficient.

undeva la mijloc cred că ne putem întâlni să ne iubim pentru o vreme.