bb

e nevoie din când în când să-ți trântești sufletul la pământ
și să-i dai o altă formă
pentru că la urma urmei
și începutul începuturilor
a fost doar un suflu aruncat peste țărână.

tomana se face mai greu

și eventual, ți-am simțit lipsa în fiecare zi
și tot în fiecare zi mi-am simțit mie lipsa ;
mie, celei care se știa fără tine și nu avea nimic împotrivă.

veștejesc amar de vreme,
cu asta îmi spăl eu păcatele de verde.
mi-am adus aminte să nu te fi cunoscut vreodată
și-am simțit cum se întunecă mai devreme.

nu-mi pică frunzele,
doar fisele ruginite care nu mai intră în tonomatul tăcerii.
nu mai știu cântece de undeva,
dar fredonez ploi cu rime albe
și cumva mi-a intrat pe sub piele
acest monolog absurd al propriei instigări la toamnă.

efort susținut

mi-e frică de ochii care nu te mai cer
și-mi stă inima-n gât atunci când
te uit în toate felurile,
de la mână pân' la gură.

ascult întunericul
și clevetesc ziua despre noapte
și noaptea despre cum nu te mai știu.
din aproape în  aproape
până la bătrânețile fără moarte
și la niciunul fără de altul,
am ajuns suficient de departe
încât să nu mai întâmplăm asta vreodată.

a durat ceva până am oprit
acest continuu asasinat de iubire.
am comis atâtea gânduri
cu mâinile în sân
încât mă regăsesc
mai inutilă ca nicicând
încercând
să-mi dau de veste
despre tine.

...and new

c-un grăunte de praf ucis răzbesc lumina
ca pe-un corp străin de abisul din mine...
ți-aș spune despre foi că se umplu singure,
dar gândul meu lasă spații libere...
undeva, între nerăbdarea de a te fi iubit destul
și așteptarea de a nu te mai iubi nicicând,
s-au așternut doar fericiri mărunte,
acele pelicule subțiri de crimă
săvârșită fără complice.

momentele care nu sunt timp
sunt cele care mă există,
în rest...dacă e să mă bucur de vreme,
fabric clipe premeditate frumos
și îndeplinite de inerție.
nu mai sunt cea pentru care te puteai nesocoti,
am un maldăr de mădulare inerte
prin care plăsmuirile alunecă mai rar
și mai rece...

mă confesez aerului că nu am uitat
și te mărturisesc așa cum respir:
în continuu.

iar prostii

zâmbete prefabricate, autodidacte, fără de sens
n-am pozat decât așa cum nu vroiai să mă vezi:
capabilă să trec peste tine.

ce mai fac de când nu te-am iubit?
îmi supraviețuiesc.

și-acum îmi doresc să fi avut doar eu tot aerul de pe lume
ca să nu mai trebuiască să îl împart cu tine.

iar și iar și iar

nu știu să mă fi lăsat vreodată să fiu
mai tare ca atunci când
deliberam pe rând
care dintre eurile tale
să le scot mai întâi la iveală.

aveam un fel anume de a nu te lăsa de tot,
de a-mi lăsa timp să aștept să te uit
pentru a n oară
ca și cum ar fi ultima dată
și atât de bine îmi mergea chinul
că ar fi fost și păcat să nu mai simt durerea
era atât de dulce
că te făcea de fiecare dată
să meriți a fi pătimit.

ce prosteală și pe mine
rolul ăsta de incurabilă nu m-a prins niciodată
dar cu nepăsarea ta mă contrastam puternic
și-mi venea să te port zi de zi
ca pe cea mai fericită boală
care mă scotea în evidență.

oribil
când stau acum și trag linie
n-am însemnat decât prea puțin
ca atunci când nu-mi mai amintesc nimic
să mai rămân totuși cu o vagă impresie
despre mine,
cea care m-am imaginat cu tine
pentru o anumită totdeauna.

propace

lumea era prea ocupată,
dar eu te iubeam printre picături.






undeva , dincolo de rău, dincoace de bine,
e un câmp de luptă
unde inimile oamenilor dau
bătaie în bătaie.


nu știu cum se învinge,
singura mea victorie
a fost că te-am pierdut
și- când alții-și umpleau pieptul
cu panglici colorate și însemne,
în urma eroicelor acte de iubire,
eu îmi lustruiam epoleții uitări
cu cârpele unei istorii infecte -
un lied nibelung fără de inel,
fără de logodnă cu soarta mea
nefăcută să tragă în sorți.
la fiecare paradă de sentimente,
pașii mei stau pe margine, nu defilează -
ei și-au amputat dragostea la datorie,
iar asta nu e o onoare.
să fi fost toată lumea cu toată lumea,
de-ar fi pierit lumea!
eu nu am putut să fiu cu mine toată
și te-am lăsat să fii.



doar bătaia mea de pleoape rămâne veterană de război,
însă toate visele mi-au dezertat de mult.
închid ochii și nu mi-i plâng.
un suflet gol nu-și numără morții.



nu am curaj să opresc lumea din tirul de emotii,
dar printre focuri
eu încă te iubesc.

nontext

noptile ne pierd umbrele din vedere.

mi-e teamă că-ntr-o zi aș putea să mi te cer ,
iar eu cea care NU
contra celei care DA
NU va DA.

știu un algoritm pe de rost,
e algoritmul tăcerii
și-n treacăt arunc ochii peste
cheia primară cu care deschid
toți câmpii pe care-i bat
cu mâna
orbecâind prin toate mințile
din care ți-ai ieșit
lângă mine.

însă acum,
nebunia dispare
ca și cum nu mi te-aș fi întâmplat,
ca și cum cămașa mea de forță
ar fi fost doar aer liber
și viață fără de moarte.

o liniște dezarhivată-n ceață
și-un frig fără uși în care să bat,
subconștientul e cald
la atingeri onirice,
dar apele în care mă scald
au făcut deja gheață.

m-am dezlipit de singura eu
pe care n-am s-o mai pot vedea vreodată.
a durat puțin,
acum totul pare scurt,
nefondat
și fără formă.

distorsionez tu-ul din mine
cu o calmitate în exces.
mă trec de tine.
și sting,
sting întunericuri în plină zi
cu simplitatea inimii
care urând să lovească,
se face bună
și te omoară
oprindu-se.

întâmplării de a te fi iubit repetitiv

și între timp, de când nu mi-ai mai întâmplat nimic
s-a mai întâmplat o viață :
atâția alții și-au întâmplat adâncile bătrâneți
în lumea lor de basm,
întâmplător
în lumea mea de ceață.

în toamna asta fără rost
din somnul meu de dimineață
văd ce nu mai poate să se întâmple
decât  la scuteală de realitate,
în ploaie măruntă după pleoape
sub formă de durere în tâmple.

neîntâmplarea ta neîntâmplătoare,
mi-e în suflet venin și-n minte tumoare
și-o lume altă se-ntâmplă-n lipsa ta...
sunt eu , cea de niciodată,
cea neîntâmplată,
cea fără de ea.

singur, timpul
se face întâmplat.
între mine și tine rămâne
un simplu nume
a ceea ce am căutat
să nu întâmplu.

alteregă

sunt una cu stricatele care își lasă copiii în tomberoane.

sunt la fel ca așa zisele niciodate mame
care dau naștere, dar nu știu cui și nu vor să afle.
sunt la fel ca ele,
atunci când fug să-și refacă planurile

amenințate să fie date peste cap

de existența nedoritului pe lume.

nu-mi permit să vreau mereu să știu de tine,
nu de acum.

te las al nimănui,
să mori sufocat în gunoaiele mele de inimi,
să zgurme câinii după suflul tău cald,
să te găsească un măturător de stradă
și lumea să aibă în sfârșit ocazia
să se întrebe ce suflet pot să am.

dacă apari la știri,

să știi că la ora 5 îmi beau ceaiul
și zâmbetul meu decent sordid
nu va spune niciodată cât de mizerabilă sunt...
ei vor trece senini pe lângă mine,
fără să știe că nu fac nimic din iubire,
decât abandonuri de sine
și avorturi repetate de fericire.

nu-mi permit să le-ntrețin decât ura,
a le hrăni dragostea îmi dă viața peste cap.

sunteți atâția orfani pe lume
și-atâtea femei blestemate...
te pun la număr
și pe mine la stricate...

pactim

am început să îmi doresc mai tare
atunci când nu mai vroiam deloc.


și uite că deja intru pe contrasens.
izbesc în prima dimineață
care nu-mi cedează trecerea
și plec grăbită de la locul faptei...
tot ce n-am putut să mor,
mi-a rămas din tine.

shortshot

no remorse is being shown on the screen and strong walls are yet to fall until the strike is over. deliberately, these wan shadows of light are releasing the deepest traces of sorrow I've ever surrendered to follow.

it's not worth winning over someone else, other than you. it's not worth losing when fighting against someone who cannot be you. and those little pieces which unfold my memories are the scattered leaps of faith I had in my heart. I've let the only important battle to be the victory of my pride, not of my love and my choice moulded me into the shape I am now.

my silent wounds continue to turn asunder the state I'be been building out of my mind. My inner mutiny is unhealed and incessantly dismantling my certainties. Out of muteness, I've done nothing but a challenge of how well I can hide the pain , not a virtue of strength.

more comfortable to see myself enduring an absence linked with the sweet distaste of the errors I've made than having to deal with the ocurrance of faultlessness. I am the only one responsible for depriving myself of happiness and everything derived from it...

living in denial- this is my pursuit of nothingness.

repetabila noapte zi

"asta numești tu ideal de iubire? acest continuu asasinat?" - C.Petrescu, Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război

ceva îmi spune că facem periplu salt peste nemurire

undeva sub freamătul de frunze știrbe
și maldărul de flori ...

se dezlipesc de pe ochi pojghițe de sare

și pentru a nu știu câta oară nu plâng,
pentru a nu știu câta oară nu îmi găsesc rostul,
nici mie ,
nici al celei ce nu sunt.


sunt propria mea frică,
mi-e frică de mine ca de-o iarnă grea
și propria mea lașitate
mă face să te lupt.

e ultima toamnă de vară
și ultimul dor strâmb...
întâia zi din tine
am s-o petrec departe.

încă aștept să-mi spui că-n grabă
ai uitat finalul...

emde

raportat la modul în care nu te uit,
nimic nu e autentic în mine.

tu ești eu,
dincolo de mine însămi.

Photo made by Felicia Simion
Model : Zordezi

crucial netrebnic

sunt cel mai îndărătnic adevăr al tău, cel cu care noaptea adormi sub pleoape, mocnind...

pentru că din toate câte am fost și îți puteam fi, sunt cea mai trivială răbufnire de dorință pe care subjugi în strădania de a mă traversa...

am puterea să nu mă văd plecată din vămile sufletului tău, ba, mai mult- abia acum învăț să te ascult și să uit de granițe. închipuiește-ți cum ar fi să uiți pentru o clipă cât de pretutindeni îți sunt!
te-ai simți dintr-o dată singur, dar palpabil mai dulce de singur decât în singurătatea asta în care îți sunt așa absent dement prezentă.

nu există perioade de grație, doar un timp insolubil al speranțelor deșarte și-un inert morman de trupuri grele ale visurilor căzute la datorie. câmpul ăsta de luptă nu e decât un teritoriu furat, iar mândriile noastre sunt doar defensive . singurul lucru veritabil în mine e goana asta nebună de a te face posibil.


sunt absurdă și gânzii mi-s surzi, tot încercând să dau rost unei lipse totale de sens, unei iubiri compromise și unui imens și irațional pe-al său nume comun dor, de tine...

sălbăticie sub acoperiș de luna

sunt un cumul de nori
trimiși la vânat cascade solare
în guri de lupi flămânzi de iubire
și timp de nouă mări lucide
am să-mi aduc aminte în prea târziu
să-mi urlu picăturile de ploaie
care n-au știut să fie lacrimi
și s-au înecat în sare.



asta a fost o rimă absurdă,
ceea ce e logic în mine nu rimează,
iar ultimele silabe din cuvinte,
la fel ca și primele
și cele din mijloc,
formează numele tău -
exact singurul care nu sună
decât a gol
în mine
și a dor de nepătruns.


am adevăruri în mine de neescaladat,
doar eu singură îmi știu prăbușirile
care nu ies niciodată la număr.

și touși mă încăpățânez
să urc în prăpăstii înalte,
să cobor în vârfuri adânci,
să arunc fiecare pas
și să-l îngrop în dosul ăsta de lume
care are loc fără tine.

e mai pueril decât infantil

caut ceva în mine de care să apuc și să trag.

arăt ca o metaforă incoerentă

care frapează prin însăși nonsensul ei cu stil.
mi-aleg să pier pe limba mea,

dar pe gura nimănui

între timp zăpada s-a oprit

să moară.

mi-e cald și mi-e vreme

în prea târziu.


dramele mele nu au ciclu evolutiv,

lor doar le vine menstruația
neregulat.
dramele mele nici măcar nu sunt drame
pentru că eu nu mi-am pimit coletul,
eu doar îmi închipui și exagerez,
exagerez ca să reușesc să simt.

cred că mă car înapoi
din cea care n-am fost niciodată.

câtâ vehemență în mișcarea asta teatrală
de a ajunge la mine.

am rezerve cu cerneală

pentru fiecare pas alb
în necunoscut.

astenie de caracter,
vara asta nu te uit eu.

insipid

nu,nu disper.
asta e doar stăpânirea mea de sine disimulată.

toată sunt la locul meu,
mă lipsesc de niciunde,
mă am din toate părțile.

priviri deshidratate într-un corpuscul ciudat
care mă întregește fără să mă umple:
dor.

ce gust infam are noaptea în care nu-mi stai pe limbă,
în care doar ce s-a dus de tot îți mai spune de mine.


mă dau la fier vechi.
vreau să fiu o tablă-n care bate ploaia.

nu o să creadă nimeni că nu mai sunt printre oameni

Plumb - Cut

noțiunea de aproape de mine
nu există.

lângă

e nimeni

și pretutindeni

ești tu.


orice ar mai fi rămas înăuntrul meu,

nu mișcă.

furtuna de după liniște nu se iscă.

unul din adevăruri este că iubesc jocul puterii

și posibilitatea de a porni răzmerițe de sentimente

care să fie în asentimentul minții.

control?

nu am întâlnit niciodată ceva care să mă împlinească mai mult.

nu mai păstrez în mine decât ce poate rezista în lanțuri.


celălalt adevăr este că pot numai să mă îndrăgostesc de dragoste

și de ideea ei universală.
aș putea să-i fac jocul,
dar asta nu îmi mai îndeajuns,
iar a păstra îndrăgostirea până la iubire

mi-e peste poate.


undeva la granița dintre bine și rău,
prea mult din mine a rămas blocat,
iar resturile s-au aruncat în ambele părți.

chiar dacă totul ar fi tu,

eu aș rămâne eu
și în cele din urmă
nimicul.

baliverneală lungă de nestare

Protipendada sentimentelor naste rafale

Iar cursul vag al timpului decade

din drepturile copilului.

*

nu e nimic mai atroce

decat eul meu torturat de un altul.

*

Apele mele iar se restrang,

nisip de celuloid

și reciclare de cuvinte.

Sunt mare si ochii mi-s mari,

sap in mine ca in stanca...

Pentru ca niciuN val nu se izbeste de mal,

rămân rece și adâncă.

*

îmi trădez sensul,

niciodată logica.

mi-am slugărit inima

până n-a mai știut să-mi dea ordine,

până când am orbecăit haosul.

am consimțit să fac uz de rațiune.

sunt un aparat stricat

care sâcâie zgomotos

urechea care mi se sprijină de umăr

și sunt un ecran cu purici.

eu nu mă transmit

nu mă afișez,

doar suprasolicit firele

până plesnesc...

e modul meu de a mă rupe

de irealitate.


mai puțin defectă decât mâine,
cu mult mai dereglată decât ieri.
cât de bine dau împachetată!
iar

instrucțiunile spun că funcționez

după parametri normali.

*

infailibil.

ce cuvânt frumos!

și câte alte atâtea sunt.

nu îmi plac cuvintele mai mult

decât ce înseamnă,

dar totuși cedez în fața lor

și totuși pe ele le arunc la înaintare.

și totuși.

INFAILIBIL

e tot ce nu reușesc să înving din mine.

**********************************

să fie asta frica pe care ți-am promis că nu o voi avea?

nu controlez decât incontrolabilul.
ceea ce lovește exact
și pică la țanc

sau cade la fix
are sorți de izbândă
la a căror tragere
eu nu pot participa.

biletele mele dus-întors au fost mereu căștigătoare.
cercul- forma mea ideală.

***

n-am camere aprinse pentru fiecare lumină în care adorm închisă.

mi-e ciudă că pe tavanul meu nu am găsit nicio podea stabilă

și-mi pică pământ în cap atunci când mă uit spre cer.

nu accept plățile în aceeași monedă la fel de bine cum

prefer sumele exacte, nu mă pricep la dat resturi

și nici nu sunt în stare să accept mărunțișuri,

poate doar dacă sunt soulmade .

*******************************************************

am libertatea de a cere să fiu închisă în ea.

eu nu evadez, sunt propria mea cușcă

și propriul meu gardian.

sunt regula numărul unu

și pedeapsa fiecărei abateri din cele N.

m-am izbit de mine tot timpul

și de pereții corpului în care am scrijelit

zi după zi

de câte ori am adormit fără să mulțumesc

pentru că trăiesc.

prizoniera unui destin pentru care

nu se știe câte delicte am comis.

doar gândurile le am fugare,

sufletu-mi stă-n cătușe.

sunt o criminală de gest

și o bine premeditată neintenție

de a-mi ieși la număr

tot ceea ce cuceresc.

****

nu văd capete de țară în imperiul meu mental.
sunt predispusă să rezist în fața intemperiilor sentimentale
și să cred în soarele de după furtună.

*

mă doare capul.
tulburător de amnezic,
însă sesizabil de andrenalin.
un fel de ceață stradală

într-un abu dhabi în miez de vară.

de aici să mi se tragă nestarea?

ce nepotolită foame de sete,

cu tot tacâmul de buze uscate
care nu se potolesc în sec.

ar trebui să vorbesc,
dar mi-e teamă să urlu

și să arăt mai exagerat
decât tușul negru la ochi

în prag de dimineață .

am o mândrie decentă

și-un calm de sine îngâmfat.
o indiferență care nu se tratează

și mulți gărgăuni pe creier
care rod permanent din echilibru meu
TOTAL.


nu,nu.
nici de data asta nu pic.
nu e rău,

e chiar bine

și sunt tot eu,

cea care nu se lasă...

decât de tine,

poate
dacă exasperez prea mult.

are să-mi iasă,
la fel ca de fiecare dată
să pot să vreau
să nu rămân.

*

nu mai pot știi pentru a câta fericire
stau și nu simt nimic acum.

mă achit de datoria
de a suferi cu grație
în deplina discreție
a văzului tuturor
aliteraților.