de mult nu mai sunt cea care îmi sunt

un iris adormit pe jumătate șoptește că

asta sunt tot ce nu sunt.

un extaz periferic al simțurilor

mi-a amintit că nu se mai moare pe capete

pentru că nu mai sunt capete

nici măcar de drum

de țară.

de-asta, toată agitația asta de ordin sentimental

e incurabil urbană,

deci poluată pe alocuri cu o exagerare superficială.

timp perfid,

amintește unde trebuie uitat

și fixează uitări în locurile amintirilor.

o nulitate paradoxală numită viață

ne amenință cu semne de întrebare,

dar nu e sens aici,

nimeni nu-l vinde

și adevărurile se cumpără de la absolut
sau făcând jaf la drumul mare.
oricum ar fi, se poate intra în logică prin efracție,
un cetățean cinstit nu mai poate fi azi rațional.

îi văd cum își marchează teritoriul

și se apucă să se ridice din temelii în spațiul eternității.

sunt unele distanțe care cu cât devin mai mari,

cu atât fac destinațiile mai accesibile.

poate că e nevoie să crezi în basme

ca să treci marea cu sarea

și la final să râzi, să ai puterea să fii inutil.
să știi că nu ești decât un negru sub unghie,
un nimic  spânzurat de gâtul infinitului
și cerul ți-a făcut mătănii doar cu genunchiul broaștei.

facem dragoste făcând aluzii la dragoste,
dar e o agonie inconștientă.
trăim timpuri dilatate
în care iubirea a încetat să se mai multiplice.

mai e Ona, tot ea

nu i se mai spusese Onei de mult pe nume.
ea nu suferea mai putin ca un fulg de zăpadă
trimis să cadă primu-n păcat cu pământul,
doar că avea mereu un colț de zâmbet
după care se putea da pe nimic.

i se întâmplau fel și fel de lucruri,
dar ea nu și nu și nu.
se chema după ea intenționat cu glas scăzut
să nu care-cumva să se audă
și să-și răspundă.
ar fi însemnat să-și formuleze întrebările,
iar ei îi era teamă să se pună pe gânduri  ;
mai stătuse ea pe ele și nu ieșise nimic bun de acolo,
mai degrabă stătea pe acele frigului
și-și împletea dorurile după soba caldă,
pândind ușile timpului pierdut în scrum.

știa ea Ona bine că trebuie să rabde,
că drumul ăsta al neîntoarcerii trebuie dalat
cu fiecare celulă a corpului ce-o trăgea înapoi
și-apoi tasat cu indiferența celui care
cucerind odată imperii, nu se mai cutremură
când aruncă un cătun în flăcări, fie chiar și
vatra sufletului său săpat în stâncă.


și dacă nu ea, atunci cine ar fi putut mai bine
să taie rădăcinile din rădăcini până la sânge?
ea ei înseși n-o să-și treacă niciodată,
asta e partea cea mai greu de acceptat aici.
boala ce își este o mănâncă pân' la piele
și tot ce încearcă să intre pe sub această piele
se-mpărtășește cu veninul și se iartă de lume în venele ei,
or asta nu poate fi salvare, nici măcar alin,
nimic din afară nu o ajută decât să se-ngroape de vie
până la nemurire, până la capăt de fără sfârșit iubire.

nu știu dacă se înțelege, dar Ona e puternică

Ona e deșteaptă,

nu poate să doarmă somnul,

așa că își păcălește ceasul și

își sufocă noaptea de-un ștreang tăios

făcut din ochiuri albastre de apă.

îi picură câțiva fulgi de jivină pe gât,

dar își retrage venele în pântec.

nu, în iarna asta nu mai naște sălbăticii.

Nu poartă nimic pe dedesubt,

decât o insomnie groasă care ține de cald

și-un lanț lung legat de toate gardurile

de pe unde a ales ciorile cele mai negre.

Mâinile le are goale și rânced-albite,

le freacă de tâmple și evită contactul cu ochii,

știe doar prea bine că n-are după ce șterge.

le bagă apoi în păr, dar părul ei zbiară,

fiecare fir e ocupat cu câte un gând

și n-au de gand sa fie aruncate-n strada.

Ona caută oglinda, dar nu-l găsește.

Încearcă să-și amintească pentru ce s-a iubit

și vrea să află dacă se mai poate iubi

în continuare, fără să se mai vadă.

găsește o bucată de sticlă și o rază,

se sperie și-și despică visarea...

necunoscuta de acolo râde perfid.

N-are rost. Nu, n-are.

Aș vrea să mă culc, își zice.

Alege o ureche pentru asta

și-și face cruce cu sperieturile trase.

nimic n-o poate convinge să nu mai creadă.

ea știe prea bine să scoată aerul pe fereastră

și să-și dreseze poftele să se sprijine de cui

la fel de bine cum poate să-și miște tălpile

din pocnet de degete, rupere de piept,

să înainteze astfel departe de întoarcere.

prima noapte a Onei

pervetirea la absurd.
timp indescifrabil în beznă
și rațiuni îmbrăcate sumar în pierzanie.

flirt inocent cu garda nopții
și nicio lumină cu ochii în patru.
deliberări pe coapsele lunii
dacă să pătrundă sau nu pe fereastră...

Ona e dată în vileag fățiș.
clevetirile umbrelor o râd,
dar nu se știe încă nimic,
dacă neîntinarea are loc
și dacă roșul se poate lăsa pe spate.


nici Ona nu mai poate spune,
e clipită intens de-un ochi închis,
rugat acum să-și mintă lacătul,
să nască o lume,două trei,
destule ca să ajungă de rezervă
în caz că Ona-și dă glas
și capătă o nouă ființă...

pentru EL

Asculta mai multe audio Muzica


Azi o să vorbesc despre singurul care m-a iubit aşa cum mi-am dorit eu :profund şi inocent,de la prima vedere,fără promisiuni de mereu . Îmi îndrept singurele lacrimi meritate către ochii singurului care mi-a mângâiat părul cu neasemuită tandreţe,celui care mi-a găsit umărul din prima încercare, celui care m-a mişcat fără să mă zdruncine,celui care m-a sorbit fără să mă sece, celui care mi-a zâmbit fără să încerce să mă lege,celui care mi-a tăcut fără să mă apese.

Numele lui nu ar spune nimic,nici măcar pentru cei care s-au milit să i-l dea. Chipul său mi-a rămas adâncit pe-o retină din ţesuturi cardiace: cei doi ochi, cu tot albastrul lor spălat de tristeţi dureroase şi înecat într-o nevoie acută de iubire,care mă ard şi acum când mă confrunt cu amintirea lor,a căror duioşie mă fărâmă şi mă doboară, au fost primul lucru care mi l-au făcut drag. Buzele sale supte ţineau închise laolaltă amarul unor clipe serbede de lumină şi a unor oameni ce s-au perindat vag printr-o copilărie al cărei rost nu îl poate pricepe.Cuvintele nu se simţeau nicidecum îndreptăţie să sfâşie prea mult monstruozitatea aerului din afară gurii sale cuminţi; nici nu îl condamnam pentru teama resimţită faţă de lumea ce-l izgonise din preaplinul ei. Obrajii albi bănuiau o fineţe ce fusese prea rar descoperită de mângâieri.Lipsea cu desăvârşire culoarea sangvină a unei fericiri constante. Părul auriu netezit încadra angelic faţa micuţului cu trup firav şi mişcări încete,ce se mulţumea radiând cu firimituri de atenţie şi se conforma liniştit cu absenţa ei.

Nu mă pregătisem ca să îl cunosc.Venisem acolo cu giganta mea înfumurare de a asigura veridicitatea văduviei de iubire pe care o simţeam şi am întâlnit un suflet lăsat pe drumuri de acelaşi sentiment.Da,orafan de dragostea ale cărei braţe au fost retezate crud de nişte nesuflete pângărite de sluţenie,braţe ale căror absenţă a făcut şi va face să tremure ani la rând un om împins în haosul realităţii implacabile în care a fost aruncat.În timp ce eu mă obşnuisem de ceva vreme cu placiditatea unei minime putinţe de a încerca să mai simt ceva, el mă lua de departe prin puterea sa de lăsa frâu liber dorinţei de a îndrăgi.

Ştiu că pentru câteva momente,l-am făcut fericit. Dar cum poate fi oare descrisă fericirea lui? Ca un balon colorat fragil ce plutea senin,dar înfricoşat printre spinii ascuţiţi ai timpului de neînduplecat.
S-a adăpostit cald la pieptul meu şi mi-a căutat cu mâinile timide mijlocul să mi-l împrejoare. DOAR ATÂT I-A TREBUIT CA SĂ MĂ FACĂ FERICITĂ,doar atât a fost de ajuns ca să mă umple de-o tristeţe mută şi covârşitoare.

Nu pot evita să mă întreb înspre ce fel de nicăieri are el atâta curaj să păşească? Spre ce refugiu va evada ? Şi ce poate face o jucărie pentru cei ca el îţi vine să urlii? Simpla imagine a blândeţii lui neîntinate scurse într-un decor greşit mă îngrozeşte.

La fel ca mulţi alţii,l-am părăsit.
Povestea lui rămâne una la sute şi sute de zeci de multe altele şi nu va impresiona prea mult cu adevărat pe nimeni. Pentru că noi la rândul nostru avem propriile nefericiri sumbre pe care ni le purtăm de-a lungul zilelor pe care le deşirăm dintr-un ghem nevăzut, pentru că dacă nu le avem pe alea, suntem oricum ocupaţi să ne devorăm momentele de măruntă bucurie numai cu noi înşine, pentru că ne trăim propria singurătate în nepăsare faţă de celălalte 6 miliarde de singurătăţi,pentru că suntem impresionabili doar pe perioadă limitată de timp, pentru că egoismul firesc ne face opaci la ceilalţi...
Şi totuşi...
mulţumesc celui care mi-a împrumutat pupilele lui neîncrezătoare ca pe-o pereche de lentile vindecătoare prin care am putut filtra lumina cu totul diferit! mulţumesc celui care m-a făcut mică şi neputincioasă!

" - câţi ani ai?
dat din umeri.
-azi e ziua noastră oricum.
-da,e ziua voastră.
-şi jucăriile sunt pentru noi?
-da,sunt pentru voi.
-şi dulciurile?
-şi dulciurile.
-şi voi?

. . .
"



SCRIPTUM post: La mulţi ani tuturor copiilor din noi!

şi-mi pare rău pentru cuvinte...că sunt puţine,că sunt slabe,că sunt moi,că sunt incapabile,că sunt mici,că sunt doar tentative de gând.