descotorosire

Uneori cred că oamenii din jurul meu au fost acolo doar pentru că eu eram acolo. Ca și cum potrivirea aia spațială ar fi fost gândită cu scopuri mai înalte decât simpla întâlnire fizică. Am avut încrucișări de destin programate la care am ajuns punctual și am terminat la timp. Nu am blocat schimbarea personajelor, nu am sabotat desfășurarea actului, nu am tras de șireturi legături ce nu se puteau închega. A rămâne împreună nu înseamnă a rămâne alăturat. Sensul lui împreună e suprapunerea. Și mi-am suprapus câțiva oamenii cărora nu am ce să le reproșez. Fac cu toții parte dintr-o suprafață mare, fluidă, discrepantă și totuși omogenă, în care mă pot reflecta, iar reflexia asta ajută . Ajută atunci când în fața mie însemi țin ochii plecați și ocolesc oglinda. Ajută când nu am timp să mă întreb cine sunt, când nu mai știu cine sunt, când nu vreau să știu cine sunt, când mi-e totuna dacă sunt eu sau o alta. Versiunile astea, ale oaemnilor care mă înconjoară, îmi confirmă de multe ori ceea ce știu și ceea nu cunosc despre mine. De asta, de fiecare dată când cunosc oameni, trag un ochi, scanez și mă uit după mine acolo să văd dacă sunt. De asta, când vine vorba de a face ordine în viața mea, e esențial să trec pe lângă oamenii în care admit că nu am cum să mă mai regăsesc și să dau un salut gen "bună, te-aș știi de undeva, dar nu știu dintr-o care seară/zi/vară/viață de-a mea"...și nici nu mai contează, de ce ar mai conta?

 "E uimitor cât de fideli rămânem acelor lucruri care au însemnat odată ceva.  De asta și prezentul se întâmplă după cât de fideli îi suntem trecutului".  Subsemnata dădea cu socoteală acum ceva timp pentru cuvintele astea.  Poate că e timpul "să mă contrazic cu plăcere", să arăt nu ingratitudine, ci putere de detașare. Nu sunt doar recunostinta si cantitatea amintirilor singurele care finanțează întâlnirile trecutului cu prezentul și viitorul. Aleg să mă servesc de acele fragmente care mă pot ajuta acum să însemn ceva și care mâine vor fi gata să se regrupeze pentru orice altă idee care mi-ar trece în cap despre cum mi-aș dori să fiu.

fără termen

Am vrut să îmi dau timp și mi-am dat, numai că timpul nu se dă de la unul la altul, de la tine către tine, de la mine până la sine. Nu am lucrat cu ceva concret, am avut de-a face cu o idee prefabricată despre ce ar putea să însemne recuperare și un interval standard de efectuare a sarcinii. Am vrut, într-un fel, să mă revendic. M-am simțit despărțită de mine însămi și dată cu împrumut lumii întregi. A fost ca și cum toate gurile lumii ar fi trebuit hrănite cu bucățele din conștiința proprie. De parcă fiecare gând de-al meu ținea atârnată o viață de om căruia nu-i puteam da drumul în prăpastie. Nu, nu am devenit un bun samaritean peste noapte. Am devenit victima lăcomiei de bine. Voiam mult bine, din pocnet de degete, cu blocare de alte căi.  Voiam să fac bine, să fiu bine și să găsesc bine.

Pare că am vrut multe. Întotdeauna vreau.  Vreau multe de la mine și poate nu cer suficient și de la alții, mai în măsură. Poate că m-am obișnuit să fiu unica soluție, bună/ rea,  ca să îmi fac treaba singură și să pot afirma că m-am descurcat pe forțe proprii. Dar de unde atâta forță? Low battery. Descopăr că am puteri limitate și o pace de atins cu mine însămi.

seren echilibrat

eu pun dincolo de ură indiferența. pun dincolo de uitare, ignorarea existenței.
conjug trecutul la trecut. vii cu vii și lumânările să nu-și mai topească ceara pe figuri de piatră. disprețul cioplește toate chipurile fantomelor ce bântuie prezentul . aș fi vorbit de durere, dacă era cazul. aș fi vorbit de dor, dacă s-ar fi pus problema. Însă nu e cazul să îmi pun probleme. Rămâne clasic : nu văd capete de țară în imperiul meu mental.

locatara RC

locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.

stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.


inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.


nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.


recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.

aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,

se mai ajunge și aici după o vreme

există ropote de ploaie
ropote de aplauze
și ropote de inimă.

iar inima mea e toată un ropot
de picături care se aplaudă
și sparg cerul.
gravitația e doar o întârziere
a sufletului spre casă.

s-au scos aripile de înger la purtare,
fâlfâie raiul prin aer și moleculele de oxigen
sunt fiecare câte o poartă de intrare.
respirația e doar un proces de inhalare
a paradisului afrodisiac.

se simte neconvențional,
fără unități de măsură de comun acceptate.
eu pot să iubesc infinit
și el poate să mă iubească de acolo înainte;

ea poate să se întoarcă înapoi și să mai adauge
un drum până la capătul universului.
ei pot să parcurgă eternitatea în clipe
și eu să trec anii lumină cu o iubire bătrână
de veacuri de care nu s-a auzit încă.

se mai declară din când în când câte o stare
confuză, obtuză
în care nu poți distinge când unu cu unu fac doi
sau unu înseamnă din oficiu doi .
matematici dereglate, calcule invariabile.
se ajunge la același rezultat prin toate semnele
nerespectând regulile de operație.
se adună, se împarte, se înmulțește, se scade –
întregul e necondiționat același.
întregul suntem noi.

reamintire

Am prezervat o tristețe intraductibilă, pe care timpul n-o descurcă în niciun fel. Încă mi-e ciudă și încă mi-e groază. Încă îmi ard ochii și încă vreau să pun întrebări fără răspuns. Mă simt vinovată de viață, mă simt binecuvântată că pot încă să mor.Nu știu cum se împart zilele, dar știu sigur că nu direct proporțional cu inima omului. Nedreptățile nu se pot cuantifica în resemnări pe măsură.

 Răul făcut e un hău negru al durerii. S-au înghițit suflete, dar viscerele încă se răstălmăcesc în foame. Se devorează luminile din ochii îngerilor și ei continuă să își țină mâinile la sân. Și sânul e încă plin cu vipere...
Aievea, refrenul câte unei lacrimi vibrează pe câte un colț de cer. S-a pierit la datoria iubirii. S-au făcut victime pentru că lupta nu s-a ținut pe câmpul ei. Lumea nu ar trebui totuși să fie un câmp de bătaie. Lumea ar putea învăța să trăiască din frumos pentru că urâtul doare. Lumea ar putea să se învețe cu binele pentru că binele face,caută și găsește bine. Lumea asta face ce vrea și vrea să nu poată. Altă explicație nu există. Altfel am fi mult mai departe.