cronologie dezorientată

la o masă rotundă,
stăteau concentraţi
toţi cavalerii
aceluiaşi eu.
erau nişte omuleţi
curajoşi,dar blânzi.
se sfidau şi se sfădeau,
trăgeau de-un simplu eu
în toate părţile...

apoi un sine mai autoritar,
a reuşit să scoată un Excalibur
din sufletul meu împietrit
și-a apărut Arthur,
acest luceafăr mitic
pentru care mi-am scos vertebrele
și le-am făcut șine de cale ferată
ca să-mi treacă peste ele
toată marfa sentimentală,
cărată de-a dura peste văi
de plângere, văi Aleodoriene
din care te întorci cu moartea
de după viață și tinerețea
de dinainte de naștere.

încerc să fac referiri basmatice,
în ultima vreme nu mi se așează legendele în linie dreaptă,
casa zodiei mele e cumva zguduită de un Oz turmentat
și-mi pare că dacă deschid fereastra aerul ăsta
e al unei lumi în care n-am existat niciodată.


ce prostie,
nu știu cine împlinește anii mei pe timpul ăsta.

în viață

câteodată e bine să te pui pe tine însuți în fața faptului împlinit.

mi-am petrecut câteva gânduri la linia de sosire
și câțiva timpi i-am omorât dinainte de a se naște.
sunt bolnavă de crimă de când m-am ucis prima data
și tot de atunci mă comit regulat , în serie.
promisesem că am să mă las revendicată,
dar nu e rentabil să fiu un act de caritate la adresa umanității.
sincer, nu îmi mai doresc de mult să mă încadrez printre cei drepți
atâta vreme cât măsurile mele sunt chiar absența măsurii.

m-am lăsat înfrânată de prea multe cuvinte,
azi am obiecții pentru fricile mele ținute în sân.
restul vieții mele arată pustiu fără mine.

zgândăreală

Mi-am resuscitat singură câteva păreri de rău. Nu de alta, dar a răsuci cuțitul în rană e una din preocupările de bază ale unei masochiste, sentimentală masochistă. Clișeica trecere a timpului îmi pare acum mai puerilă ca nicicând, de parcă mi-ar trebuie kilometraj temporal ca să știu că viteza cu care fug spre imprevizibil e letală. Îmi pare că totul e reductibil, mai ceva ca Alice a lui  Carroll, singura excepție fiind corpul de frică pe care îl cresc înăuntrul meu. N-am mai inhabitat cu temerile de ceva vreme și e al naibii de haotic.Nu știu ,sincer ,cum se împacă presentimentele de bine cu groaza de a nu le duce la capăt, dar în fiecare dimineață le așez în ordine, după gradul de prioritate. Ieri, de exemplu, i-am dat liber sens optimismului, astăzi pe liberă trecere reversul. Aștept ziua în care teoriile mele negative vor intra pe interzis și vor fi penalizate cu o depășire de așteptări. Că tot a venit vorba de așteptare, barometrul meu interior îl sfidează pe cel al presiunii atmosferice -cred că aș putea exploda câte un vulcan pentru fiecare gând pe care îl nasc înainte s-adorm.

hearted

• sunt locuri unde inimii mele trebuie să i se spună inimă

         și unele momente în care trebuie să i se spună pe numele tău.

• am cunoscut odată un om frumos. avea un suflet Ariel, adică nu se decolora la spălare. un suflet impecabil, pe care nu mi-am permis să-l pătez. în general, uităm că oamenii se poartă ca hainele noi de Paște: cu grijă și drag. 

• uneori mi-e dor de câte o inimă bună ca de pâinea caldă pe care o înfulecam pe jumătate în drum spre casă atunci când eram prea mică pentru a știi că și sufletele dospesc și se cresc aburinde. 

• ea nu și-a ținut niciodată inima în lanț, nu pentru că nu ar fi putut fugi, ci pentru că știa că indiferent de distanță, ar fi mers până la capătul lumii pentru a-și recupera propriul suflet, iar inima, la rândul ei, ar fi știut întotdeauna drumul înapoi spre casă. se zice despre ea că are o inimă strunită de rațiune, eu zic despre ea că are o minte rebelă prin pasiune.

• mi-am înduplecat cuvintele să-mi mângâie cele mai amare îndoieli, dar niciun sunet nu s-a iscat mai liniștitor decât acela făcut de respirația lui pe umărul meu.

• găsesc pretexte destule pentru a vorbi și prea puține pentru a tăcea din gură. cu toate astea, ca să taci din inimă nu îți trebuie un cine știe ce motiv.

• mi-au plăcut întotdeauna anotimpurile mediatizate de iubire și iubirea mediatizată de anotimp. această tehnică de advertising face ca iarna să fie mai caldă în doi, primăvara să înflorească din priviri, vara să se dilate dragostea de la atâta soare încins , iar toamna stripptease-ul Adamic de frunze să devină un motiv romantic pentru Eve. e important asta, avem suflete sincronizate cu natura.

vorbesc acum despre inimi pentru că bat multe în jur și cumva sunt insesizabile, poate temporar sau în ireversibilă degradare. poate de la un anumit punct activitatea cardiacă a celor din jur devine prea difuză ca să ne mai lumineze cumva, însă fără culoarea asta de fundal nu-ți poți distinge propriul suflet. și azi mi-am adus aminte, ca ieri și ca mâine, că îl am. pentru simplul fapt că știu de el, mă consider un om norocos. pentru că nu ezit să îl caut în orice moment și să-l pun în orice simt și gândesc, mă văd deja un om fericit.

luni

nu știu despre ce vorbești
și-am să pretind că ceea ce îmi spui nu mă afectează.

dacă am mai avea timp pe cât avem inimă,
ar fi câte un sfârșit de lume în fiecare dimineață.

...and new

c-un grăunte de praf ucis răzbesc lumina
ca pe-un corp străin de abisul din mine...
ți-aș spune despre foi că se umplu singure,
dar gândul meu lasă spații libere...
undeva, între nerăbdarea de a te fi iubit destul
și așteptarea de a nu te mai iubi nicicând,
s-au așternut doar fericiri mărunte,
acele pelicule subțiri de crimă
săvârșită fără complice.

momentele care nu sunt timp
sunt cele care mă există,
în rest...dacă e să mă bucur de vreme,
fabric clipe premeditate frumos
și îndeplinite de inerție.
nu mai sunt cea pentru care te puteai nesocoti,
am un maldăr de mădulare inerte
prin care plăsmuirile alunecă mai rar
și mai rece...

mă confesez aerului că nu am uitat
și te mărturisesc așa cum respir:
în continuu.