râșniță

Nu știu cum nu îți e teamă că o parte din mine îți va rămâne veșnic neînțeleasă și necunoscută. Mie mi-ar fi.

Nici nu te străduiești. Ai impresia că m-ai fotografiat cu retina și poza mea grăiește despre mine adevăruri cu sens unic. Te-ai încredințat, sub efectul haloului, că mersul lucrurilor este bun chiar și și în cele mai neîncercate direcții. Nu depui efort. Presupui că ceea ce las să se vadă este tot ceea ce sunt, dar vezi tu, eu nu sunt niciodată pe de-a-ntregul într-un singur loc. Mintea mea fixează puncte de suspensie după fiecare gând și tu nu încerci să ajungi la mine unind vreo linie dreaptă. Nu pricepi. Dacă apuc să fiu de mai multe ori acolo unde tu nu dai atenție să ajungi, s-ar putea să mă descurajez să mai bat drumul înapoi spre înțelesul tuturor.

Nu știu cum nu ți-e teamă că nu asculți mai mult la ce nu apuc să spun. Mie mi-ar fi.

Aidoma mie

Viitorul e trecut. Da, e clasica expresia asta a timpului, dar in dulcele stil clasic nu iti iesi niciodata din uz sau din adevar. Viitorul s-a intamplat deja, in timp ce noi, proiectam naiv amintiri. Imi facusem chiar si eu cateva idei despre ce pot pastra pe stoc: o prietenie, niste respect, iubire cu termen de valabilitate intarziat, cateva multe dezamagiri, un strop de hazard prins in vreo fotografie, cateva zile traite frumos,altele traite bine si ca sa obtin forma acelor momente de folos, voiam si acele zile negre care umbresc pentru a contura esentialul. Si degeaba, prea ametita, ca intr-o piata cu lista in mana, facand calcule despre ce o sa gatesc toata viata, consultand retete de succes, nu mi-am dat seama ca ingredientul omniprezent nu mai trebuie trecut pe lista si nici cautat: inevitabilul e acolo. Inevitabilul se intampla. Inevitabilul are propria reteta, propriul fel, propriile reguli si ambigua proprietate de a capta forta gravitationala pentru toate lucrurile abstracte din viata ta. Poate rasturna un consens,  poate impinge o limita, poate darama un suras, poate conduce lacrimi pe albiile intunecate ale regretului sau poate,  sa iti mai dea din cand in cand impresia ca greutatea spuselor tale e cea care te leaga de pamant sau te trage in sus spre nori.

Mda.  E banal deja. Se numeste suprindere. Uimita ca totul se petrece . Se petrece cu mine in mijlocul petrecerii, dar nu apuc decat din ce in ce mai rar sa restrictionez accesul vreunui invitat sau sa refuz vreo surpriza.

cheers to the night

The late night silent moments make me conscious of recovering myself from the hectic pieces I have been throwing away . I am gathering forces and regaining control. It feels like coming back home to my tedious soul, who's finally found peace.

dezamăgire

am fost un lung șir de răspunsuri ale căror întrebări n-am stat să le pregătesc.
am fost un rezultat adunat din sute de calcule negândite aritmetic, dar într-o oarecare logică.

credeam că sunt produsul câtorva alegeri făcute benevol și a multor decizii luate constrâns. credeam că balanța o să se schimbe într-o zi. asta nu s-a întâmplat.

mi-am imaginat că nu voi ajunge ceea ce reproșam la alții. am îndrăznit să promit asta. nu mi-am respectat cuvântul.

 în general, credeam că nu o să permit ceea ce în urmă lăsam încălcat. nu am reușit.

îmi pare rău pentru iluzia îndelung alimentată de a face în mare parte dreptate. nu mi-a ieșit.

am investit mult în a construi ceea ce acum dărâm. nu mă hotărăsc dacă asta a fost întru totul zadarnic.

într-un fel, mi-am depășit limitele, dar la modul negativ vorbind. cu toate astea, poate și explorarea acestui teren îmi va aduce beneficii.

sunt din ce în ce mai departe de aria mea de confort mental. am reconfigurat mai mult decât mă orientasem și nu mi-am numit puncte de sprijin.

nu mă învinovățesc mai mult decât e cazul. sesizez că sunt pe alocuri mai puțin decât era cazul.

e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.

se repetă

Am trăit mereu cu sentimentul ciudat că urmează să fiu pedepsită cândva pentru fericirea pe care o simt la un moment dat. A nu se înțelege greșit: nu trăiesc cu teama de a fi fericită. Cunosc ceva oameni cărora le e frică să-și recunoască fericirea, cunosc atitudinea, nu e și a mea. Eu când sunt fericită, conjug fericirea la persoana I, o fac și reflexiva, o adaptez la timpul prezent: mă fericesc. Însă în umbră, ca o invizibilă carie de lemn, stă și roade din mine, cu zgomot, certitudinea ca am să plătesc.
Desigur, așa cum am făcut și până acum, îmi asum toate costurile. Am avut norocul, binecuvântarea sau priceperea să îmi fac fericirile să merite și tocmai de asta,senină, îmi achit toate datoriile.  Uneori asta înseamnă clipe de adâncă răstriște, dar niciodată deznădejde. N-am deznădăjduit vreodată. Mi se pare atac la propria persoană și la bunul Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de binele de pe lume, deși mă îndoiesc de dreptate. Într-un fel, consider că dreptatea e atunci când fiecăruia i se dă cu porția și bune și rele. E just, nu mă pot plânge. Schimburile mele au fost echitabile. Sunt convinsă că fiecare primește ce merită. Excepțiile care pot apărea sunt de confirmare.