aruncatul nimicului

bine,e totuşi bine că mai gândesc înainte să mă las pe mâna tentaţiilor,înainte să mai simt impulsiv pe momentul trecutului,ca un răspuns perlat la întrebarea nimicului...
pentru că uneori îmi vine să dezgrop toate rădăcinile firelor de păr din neputiinţă de altceva... şi neputinţa crede-mă,e peste tot! şi te face mic şi chircit şi întortocheat în jurul axei tale,nici vorbă de zile şi nopţi,o singură ameţitoare noapte...gravitezi în jurul conşiinţei tale,care nu iartă neînduplecata,nu-ţi iartă vrutele şi nevrutele pe care le-ai trântit la nimereala disperării...
nu o să înţelegi pentru că vezi tu,nici eu nu înţeleg prea bine...dar nu cred că e de bine. e un bine stricat şi pus la păstrare sub formă de gol...gol acolo unde răsună vocea ta,gol acolo unde erau cuvintele tale,gol urmele tale pe trupul meu,gol,privirea ta în a mea,gol într-o iarnă de care mi-e frică...şi e un gol care încă respiră şi nu se videază în niciun fel, un gol care nu intră la apă,unul de care nu poţi scăp, pe care nu-l poţi băga sub preş,nu-i poţi face nimic...pentru că e un gol care umple. în principiu pe mine de tine... dar numai de-ar fi numai atât!


ăăăh....şi sunt seri ca astea,după nopţi ca cea trecută şi după perioade ca cele din spate,când răbufneşti...că e sănătos. ca şi cum după ce ai fi umblat prin toate junglele,deşerturile şi munţii pământului,ajungi acasă şi faci o baie caldă...la tine în cadă. dar eu tot simt că încă doar mă spăl pe faţă cu apă de ploaie printr-o văgăună a minţii mele. "acasă"- noţiunea asta mi-a devenit stângace de ceva vreme. mai întâi ştiam ce e ,apoi am negat ceea ce ar fi pututu fi şi i-am dat altă locaţie,urmând ca după să rămân pe drumuri,având însă din nou o tentativă de a pune capul în pământ şi a mă întoarce ispăşită "acasă", dar n-am găsit nimic aşa că iar am risipit şi rătăcit... poate că lumea e acasă...poate că acasă nu e neapărat cineva.

trăim printre n combinaţii posibile,milioane de şanse şi infinit de multe eşuări...neînţelegeri,ambiguităţi...a fi derutat,debusolat,îngrijorat,a fi predispus s-o dai în bară sau să nu-ţi iasă totul aşa cum vrei, nu e decât rutină...

nu.nu văd.şi nu aud.nu pricep.nu pot.nu-mi iese.mă înfurii,dar tac.înghit când ar trebui să scuip şi inspir când ar trebui să dau afară. care parte din "mine" îmi scapă?

păcat.mare păcat că mi-a păsat întotdeauna prea mult de toate.

http://www.youtube.com/watch?v=L7xSofqmHLs

I couldn`t have loved you,unless I gave you up...

just like an old sheet,you crumpled up my heart in your fist
and now there`s no time for turning back...
my feelings are not to be fixed
and I have changed my playlist
to the next track...



http://www.youtube.com/watch?v=1LJtjWIfz_4

întoarcerea la laguna albastră

"în afara lucrurilor pe care le iubim,nu mai reprezentăm nimic"
şi-mi dau seama că ziua în care am să mă nasc pentru ultima dată
e ori îndepărtată,
ori,
n-o să vină niciodată.

dar niciodată e un cuvânt sever şi încărcat de plastic,
e ori casant,
ori fantastic.

însăilez himere din neant,
e ocupaţia mea de bază...
îi judec pe cei care mă rostesc
înainte să mă gândească
şi-mi pare rău de balivernele la care mă rezum,
sunt mai departe de lume
sunt de peste drum,
praf şi seminţe
în acelaşi pumn
de ţărână.

Odată ce prăbuşeşti în mine verile,
odată ce-mi iei apa pentru setea lumii,
entuziasmul meu devine cumpătat ;
refuz să mă bag în pat,
refuz să mă dorm,
refuz să mă torn
în altă formă decât a inimii mele.

emoţii de toamnă

Fotograf: Felicia Simion - www.feliciasimionphotography.com
- www.ineedchemicalx.deviantart.com
Model: Zor de Zi

poem de neidilă

Ne iubim ca două picături de praf,
ce se-mpletesc haotic în lumină,
neştiind că muzica-i acolo
chiar şi când urechile dorm
şi doar ochii stau de veghe.

să lăsăm cuvintele pe mai încolo,
săruturile noastre nu au rimă,
nopţile mele fură glasul tău,
atât de mult începi să-mi fiu
încât visul meu nu mai are somn.

că e luni

şi e toamnă,frig şi anapoda.

"Vă urăsc domnule,pentru că aşa aţi vrut-o ; dar vă urăsc cu pasiunea celui care încă ar fi putut să vă iubească dacă aţi fi dorit-o" Rouseseau


pe-o astfel de vreme îndărătnică toate iluziile pe care ţi le-ai putea face ajung să se plătească. pui totul la bătaie ca să pierzi totul,pentru că altă cale nu e.vrei să scapi,să te descotoroseşti,aşa că îţi astupi urechile,îţi fereşti ochi şi totul se învârte delirant înuntrul minţii tale ; nici somnul nu îţi mai e somn de la o vreme, e ceva mai mult decât o închidere de pleoape şi cu mult mai puţin decât o amorţire binefăcătoare pentru că visele te zvârcolesc de pe o parte pe alta şi nu îţi dau pace, îţi schimbi locul,dar în tine nu se schimbă nimic. în tine trăieşte ceva ce nu are legătură cu ce se întâmplă în afară. uneori te întrebi dacă n-ai crescut cumva în tine un tu prizonier între pereţii pieptului care se zbate să iasă şi să te devoreze . năucit de trecerea asta bezmetică a timpului,căruia apropo, încă nu i-ai găsit nicio definiţie şi niciun sens, continui să faci tumbe de pe azi pe mâine , să îţi cârpeşti din zdrenţele alea de sentimente ca să îţi ţină de cald până într-o primăvară îndepărtată. parcă era bine cândva şi parcă e bine şi acum,doar că undeva ceva îţi scapă...iar asta te roade şi te frământă,te consumă şi te arde. nimeni nu înţelege şi nici măcar tu nu o poţi face,îţi reproşezi că nu ai avut curajul de a pierde şi nu te-ai bucurat deloc atunci când ai câştigat ce pierdusei. nu-ţi foloseşte la nimic mândria,era cu mult mai sănătos să laşi de la tine din când în când. te-ai trişat pe tine când a fost vorba să dai cărţile pe faţă şi-ai ieşit din joc. ai vrea desigur să nu fi singură în toată treaba asta, te-ar consola să ştii că în prelungirea gândurilor tale vin grijile unui alt suflet,dar nu ţi-a trecut prin cap că ai putea să laşi loc de ceva atunci când ai zdorbit impulsiv totul în picioare de ciudă. degeaba,tu...tu nu poţi să arunci cu pietre şi apoi să vindeci rănile făcute.tu nu renunţi niciodată să ţii la tot,fie iubire,fie supărare şi întotdeauna când începi ceva,rar te opreşti... infinit deci?! imposibil