semn de viata

voiam sincer sa vad daca mai stiu sa ma port.

voiam sa ma recunosc de undeva si sa ma strig,
sa ma intreb ce am mai facut,
cat am crescut,
cat am iubit
si daca am mai uitat ceva.

voiam sa regasesc cuvintele cu care
sa ma povestesc de la coada.

imi place sa remarc ca albul unei foi e acelasi
si daca nu il umpli, el tot iti vorbeste.
acum e ca si cum as fi rascolit intr-un sertar,
in care am tot aruncat lucruri,
dar nu am mai facut de mult ordine,

ce ciudat!
mersul pe bicicleta gandurilor nu se uita.

și iată

Iată-mă aici!
Sunt aproape tot ce am spus că voi fi
și câte ceva din ceea ce am promis că nu voi fi.
Această sumă nu e nulă;
această sumă este rezultatul nescontat al întâlnirii cu sinele
și cu imprevizibilul ...

in cautarea fericirii

Cateodata, singurul lucru care iti lipseste este puterea de a te bucura de ceea ce ai deja. Inainte sa ne punem in gand dorinte, sa risipim din viata alergand hat departe dupa impliniri, putina lumina aruncata peste lucrurile de langa noi ne-ar economisi din zel si din consum inutil de iluzii desarte.

Sunt convinsa ca exista momente in care cu totii recunoastem ca avem cel putin un lucru pe care nu l-am da pe nimic in lume. Vreau sa am multe asemenea lucruri de nedat pe nimic in lume pentru ca, de obicei, aceste unicate, rezida in minuni de fiecare zi, care ne sunt aproape si care inseamna fericire. O fericire palpabila, o fericire pe care o ingrijesti ca pe starea de sanatate. Cred in fericirea ca stare si nu ca moment. Cred in magia unor momente care coloreaza ani din viata. Cred ca sunt un om norocos in primul rand. Cred ca sunt, in al doilea rand, un om si mai norocos pentru ca mi-am dat seama de asta si mi-l asum. Nu imi fortez norocul. Eu il creditez.

M-am regasit la multe rascruci de-a lungul timpului. Reprezint destinatiile unite ale multor drumuri luate la pas si la popas. Toate punctele atinse, luate din mare si incercate cu degetul, m-au adus pe aceasta dreapta de azi.Nu zic ca nu vor mai fi intersectii, dar,momentan, ma bucur ca atunci cand voi ajunge la ele voi fi ajuns sa nu-mi mai fie frica de necunoscut. Necunoscutul mi-a zambit intotdeauna cand l-am abordat. Azi sunt vecina cu experiente memorabile, oameni indragiti, locuri familiare, evenimente frumoase si imprejurimi calde. Azi sunt recunoscatoare pentru tot ce am cucerit. Pentru tot ce am deja.

anunț la neutra publicitate

Unele lucruri sunt ignorate. E mai bine sa ignori doar atunci cand nu merita atentia. Insa, nu va inchipuiti ca ignorare = nepasare. Ignorarea e o actiune in sine, presupune efort. Am ajuns la concluzia ca am ignorat atat pana am obosit. M-a obosit mai mult sa ignor decat m-ar fi costat sa dau ascultare/crezare/acceptare. Lucrurile imi meritau atentia, dar era dureros sa o focusez pe ele. Si am ignorat.
Acesta e momentul in care ma apuc sa ma consum eficient. Declar că mă apuc de "a îmi păsa" de ceea ce doare. Declar sezonul de reamenajări interioare deschis.

râșniță

Nu știu cum nu îți e teamă că o parte din mine îți va rămâne veșnic neînțeleasă și necunoscută. Mie mi-ar fi.

Nici nu te străduiești. Ai impresia că m-ai fotografiat cu retina și poza mea grăiește despre mine adevăruri cu sens unic. Te-ai încredințat, sub efectul haloului, că mersul lucrurilor este bun chiar și și în cele mai neîncercate direcții. Nu depui efort. Presupui că ceea ce las să se vadă este tot ceea ce sunt, dar vezi tu, eu nu sunt niciodată pe de-a-ntregul într-un singur loc. Mintea mea fixează puncte de suspensie după fiecare gând și tu nu încerci să ajungi la mine unind vreo linie dreaptă. Nu pricepi. Dacă apuc să fiu de mai multe ori acolo unde tu nu dai atenție să ajungi, s-ar putea să mă descurajez să mai bat drumul înapoi spre înțelesul tuturor.

Nu știu cum nu ți-e teamă că nu asculți mai mult la ce nu apuc să spun. Mie mi-ar fi.

Aidoma mie

Viitorul e trecut. Da, e clasica expresia asta a timpului, dar in dulcele stil clasic nu iti iesi niciodata din uz sau din adevar. Viitorul s-a intamplat deja, in timp ce noi, proiectam naiv amintiri. Imi facusem chiar si eu cateva idei despre ce pot pastra pe stoc: o prietenie, niste respect, iubire cu termen de valabilitate intarziat, cateva multe dezamagiri, un strop de hazard prins in vreo fotografie, cateva zile traite frumos,altele traite bine si ca sa obtin forma acelor momente de folos, voiam si acele zile negre care umbresc pentru a contura esentialul. Si degeaba, prea ametita, ca intr-o piata cu lista in mana, facand calcule despre ce o sa gatesc toata viata, consultand retete de succes, nu mi-am dat seama ca ingredientul omniprezent nu mai trebuie trecut pe lista si nici cautat: inevitabilul e acolo. Inevitabilul se intampla. Inevitabilul are propria reteta, propriul fel, propriile reguli si ambigua proprietate de a capta forta gravitationala pentru toate lucrurile abstracte din viata ta. Poate rasturna un consens,  poate impinge o limita, poate darama un suras, poate conduce lacrimi pe albiile intunecate ale regretului sau poate,  sa iti mai dea din cand in cand impresia ca greutatea spuselor tale e cea care te leaga de pamant sau te trage in sus spre nori.

Mda.  E banal deja. Se numeste suprindere. Uimita ca totul se petrece . Se petrece cu mine in mijlocul petrecerii, dar nu apuc decat din ce in ce mai rar sa restrictionez accesul vreunui invitat sau sa refuz vreo surpriza.

cheers to the night

The late night silent moments make me conscious of recovering myself from the hectic pieces I have been throwing away . I am gathering forces and regaining control. It feels like coming back home to my tedious soul, who's finally found peace.

dezamăgire

am fost un lung șir de răspunsuri ale căror întrebări n-am stat să le pregătesc.
am fost un rezultat adunat din sute de calcule negândite aritmetic, dar într-o oarecare logică.

credeam că sunt produsul câtorva alegeri făcute benevol și a multor decizii luate constrâns. credeam că balanța o să se schimbe într-o zi. asta nu s-a întâmplat.

mi-am imaginat că nu voi ajunge ceea ce reproșam la alții. am îndrăznit să promit asta. nu mi-am respectat cuvântul.

 în general, credeam că nu o să permit ceea ce în urmă lăsam încălcat. nu am reușit.

îmi pare rău pentru iluzia îndelung alimentată de a face în mare parte dreptate. nu mi-a ieșit.

am investit mult în a construi ceea ce acum dărâm. nu mă hotărăsc dacă asta a fost întru totul zadarnic.

într-un fel, mi-am depășit limitele, dar la modul negativ vorbind. cu toate astea, poate și explorarea acestui teren îmi va aduce beneficii.

sunt din ce în ce mai departe de aria mea de confort mental. am reconfigurat mai mult decât mă orientasem și nu mi-am numit puncte de sprijin.

nu mă învinovățesc mai mult decât e cazul. sesizez că sunt pe alocuri mai puțin decât era cazul.

e un semn de progres

Mda.
Nu te pregătește nimeni să fii neputincios. Nu e ca și cum ar exista vreun manual pentru cum să nu poți face nimic, dar mă refer la ceva antrenament pentru a suporta gândul și sentimentul de inutilitate. Destul de amar și înțepător, neputința îți e servită ca pe o minge ce trebuie cu orice preț să o prinzi. Uneori, îți e ridicată la fileu de exact acele lucruri pe care le-ai supraestimat a fi controlabile.
Mă cunosc pe mine. Am fost dintotdeauna înverșunată să am control. Să îmi smulg dinții încercând să țin frâiele. Uneori mă întreb dacă nu cumva oamenii din jurul meu au învățat de-a lungul timpului să îmi ia rezistența de-a gata. Desigur, există și unii care n-au reușit de-a lungul timpului să bănuiască forța din spatele lacrimilor.
Cred că pentru prima dată am atins un nivel decent de toleranță față de mine însămi. Văd în vulnerabilitățile și neputințele mele un om. Până acum nu l-am văzut. Și e reconfortant să vezi omul din tine și să îl iei în seamă.
În același timp, devine o problemă de viziune unghiul schimbat din care îți sunt prezentate lucrurile. Te ajustezi cu greu la a privi de pe margine, la a fi martorul incapabil de a altera cursul unor acțiuni. Am recunoscut că sunt depășită. Acesta a fost primul pas care m-a convins să accept ajutorul. Altfel, nu aș fi găsit soluții, iar asta nici măcar nu o mai percep ca pe o dezamăgire – faptul că nu a fost cheia la mine de data asta. Într-un moment în care nu mai puteam vorbi despre mine, am învățat cu adevărat să îi ascult pe alții.

se repetă

Am trăit mereu cu sentimentul ciudat că urmează să fiu pedepsită cândva pentru fericirea pe care o simt la un moment dat. A nu se înțelege greșit: nu trăiesc cu teama de a fi fericită. Cunosc ceva oameni cărora le e frică să-și recunoască fericirea, cunosc atitudinea, nu e și a mea. Eu când sunt fericită, conjug fericirea la persoana I, o fac și reflexiva, o adaptez la timpul prezent: mă fericesc. Însă în umbră, ca o invizibilă carie de lemn, stă și roade din mine, cu zgomot, certitudinea ca am să plătesc.
Desigur, așa cum am făcut și până acum, îmi asum toate costurile. Am avut norocul, binecuvântarea sau priceperea să îmi fac fericirile să merite și tocmai de asta,senină, îmi achit toate datoriile.  Uneori asta înseamnă clipe de adâncă răstriște, dar niciodată deznădejde. N-am deznădăjduit vreodată. Mi se pare atac la propria persoană și la bunul Dumnezeu. Nu mă îndoiesc de binele de pe lume, deși mă îndoiesc de dreptate. Într-un fel, consider că dreptatea e atunci când fiecăruia i se dă cu porția și bune și rele. E just, nu mă pot plânge. Schimburile mele au fost echitabile. Sunt convinsă că fiecare primește ce merită. Excepțiile care pot apărea sunt de confirmare.

Si e ciudat

E ciudat sa te trezesti in pielea unei versiuni schimbate de-a ta. Deși iti formasei propriile scenarii despre toate comenzile pe care urmează sa le executi, ceva iese cu virgula atunci cand iti lansezi provocarea de a fi tu. Brusc, a fi tu înseamnă a fi tu, plus încă ceva: un adaos care iti cere sa te scazi, sa te împarti,să dai dovada ca stii sa te aduni chiar si atunci cand corabiile toate sunt înecate si nu mai ies la număr. 

Am căzut prada, ca toți oamenii, am ajuns sa cred, unui limbaj matematic. Desigur, cred ca fiecare are libertatea de a își demonstra siesi cateva teoreme. Eu încă sunt la etapa in care reînvat sa număr. Număr orice si strâng. Si iar număr. Inspir si expir. Mi-am numărat odată si câte zvacniri de tâmplă au loc in 60 de secunde pe ceas. Uneori imi ascult    pulsul cum se loveste de câte-un os si imi aduc aminte ca ea încă bate si eu tot mai am datoria sa rezist. Si plăcerea, nu doar datoria. 

Câteodată imi sunt propriul zeu. Nu stiu ce anume mi-a direcționat rugăciunile către mine insami. Imi cer de cele mai multe ori răbdare. De fapt, imi vandalizez nervii pentru cateva inghitituri de răbdare. Apoi ma rog la El, ma rog sa ma ajute sa mai gasesc nervi nesfartecati si pereti interiori de care sa ma lovesc cu sufletul, ca sa evit pe cât posibil sa izbucnesc in afara. Si El m-a ajutat de multe ori, altfel nu imi explic cu ce am ajuns la mal si cum de a rămas mereu un mal întreg pe undeva, daca chiar si cele mai conturate orizonturi mi-au fost rase de furtuni.

Ca sa revin, e ciudat sa fii un nou tu, cu toate ca nu e vorba de a fi altceva decât un vechi completat cu nuanțele prezentului. Un sac fără fund , plin cu emoții, care primește un petic de casa si o bucata de pamant pe care sa se verse. 

Imi simt in nenumărate rânduri bratele legate si asta nu pentru ca mi se fura libertatea, ci pentru ca aflându-ma in postura de a mi-o exercita, nu stiu s-o practic. Nu m-a învățat nimeni sa dau eu singura libertatii mele un sens . Nu m-a învățat nimeni ca sensul ei poate duce si înapoi la constrângere. 

Daca am ales sa ma închid intr-un eu care nu imi aparține?

uită că vin

Cred că fericirea stă în uitare. Uitare de tot . Uitare chiar și de tine. A te uita în niște brațe, în niște ochi, într-un suflet de om.A te uita la ceas doar ca să realizezi că ai uitat să înțelegi cum funcționează asta cu trecerea timpului. A uita de ce există calendare și cifre care spun 18, 19, 20...25 decembrie?! Fericirea de a dărui se înțelege uitându-te la ce zi a anului este ? A te dărui acelora pe care îi iubești, împachetat în uitarea a tot ce e rău pe lume. Asta e fericirea. Să uiți să numeri, să cântărești, să măsori. Dai și de unde nu ai pentru că uiți că nu ai. De ce atâta zgârcenie?! Sacul cu binele de pe lume nu are fund. Am văzut eu, în nenumărate cazuri. Să uiți să aștepți doar ce e cel mai rău și apoi să vezi ce dă peste tine!

Sărbătorile vin, uită că vin! Și dacă s-ar bloca pe drum, tu ai uita să te bucuri?

Cred că fericirea stă în uitare. Să uiți ce anotimp și ce reguli sunt, să -ți trimiți mereu inima în vacanță - undeva frumos, cald,plajă, soare.

they say "follow your heart". oh, well, I am confused : what do you do when there is no heart left to follow?

descotorosire

Uneori cred că oamenii din jurul meu au fost acolo doar pentru că eu eram acolo. Ca și cum potrivirea aia spațială ar fi fost gândită cu scopuri mai înalte decât simpla întâlnire fizică. Am avut încrucișări de destin programate la care am ajuns punctual și am terminat la timp. Nu am blocat schimbarea personajelor, nu am sabotat desfășurarea actului, nu am tras de șireturi legături ce nu se puteau închega. A rămâne împreună nu înseamnă a rămâne alăturat. Sensul lui împreună e suprapunerea. Și mi-am suprapus câțiva oamenii cărora nu am ce să le reproșez. Fac cu toții parte dintr-o suprafață mare, fluidă, discrepantă și totuși omogenă, în care mă pot reflecta, iar reflexia asta ajută . Ajută atunci când în fața mie însemi țin ochii plecați și ocolesc oglinda. Ajută când nu am timp să mă întreb cine sunt, când nu mai știu cine sunt, când nu vreau să știu cine sunt, când mi-e totuna dacă sunt eu sau o alta. Versiunile astea, ale oaemnilor care mă înconjoară, îmi confirmă de multe ori ceea ce știu și ceea nu cunosc despre mine. De asta, de fiecare dată când cunosc oameni, trag un ochi, scanez și mă uit după mine acolo să văd dacă sunt. De asta, când vine vorba de a face ordine în viața mea, e esențial să trec pe lângă oamenii în care admit că nu am cum să mă mai regăsesc și să dau un salut gen "bună, te-aș știi de undeva, dar nu știu dintr-o care seară/zi/vară/viață de-a mea"...și nici nu mai contează, de ce ar mai conta?

 "E uimitor cât de fideli rămânem acelor lucruri care au însemnat odată ceva.  De asta și prezentul se întâmplă după cât de fideli îi suntem trecutului".  Subsemnata dădea cu socoteală acum ceva timp pentru cuvintele astea.  Poate că e timpul "să mă contrazic cu plăcere", să arăt nu ingratitudine, ci putere de detașare. Nu sunt doar recunostinta si cantitatea amintirilor singurele care finanțează întâlnirile trecutului cu prezentul și viitorul. Aleg să mă servesc de acele fragmente care mă pot ajuta acum să însemn ceva și care mâine vor fi gata să se regrupeze pentru orice altă idee care mi-ar trece în cap despre cum mi-aș dori să fiu.

fără termen

Am vrut să îmi dau timp și mi-am dat, numai că timpul nu se dă de la unul la altul, de la tine către tine, de la mine până la sine. Nu am lucrat cu ceva concret, am avut de-a face cu o idee prefabricată despre ce ar putea să însemne recuperare și un interval standard de efectuare a sarcinii. Am vrut, într-un fel, să mă revendic. M-am simțit despărțită de mine însămi și dată cu împrumut lumii întregi. A fost ca și cum toate gurile lumii ar fi trebuit hrănite cu bucățele din conștiința proprie. De parcă fiecare gând de-al meu ținea atârnată o viață de om căruia nu-i puteam da drumul în prăpastie. Nu, nu am devenit un bun samaritean peste noapte. Am devenit victima lăcomiei de bine. Voiam mult bine, din pocnet de degete, cu blocare de alte căi.  Voiam să fac bine, să fiu bine și să găsesc bine.

Pare că am vrut multe. Întotdeauna vreau.  Vreau multe de la mine și poate nu cer suficient și de la alții, mai în măsură. Poate că m-am obișnuit să fiu unica soluție, bună/ rea,  ca să îmi fac treaba singură și să pot afirma că m-am descurcat pe forțe proprii. Dar de unde atâta forță? Low battery. Descopăr că am puteri limitate și o pace de atins cu mine însămi.

seren echilibrat

eu pun dincolo de ură indiferența. pun dincolo de uitare, ignorarea existenței.
conjug trecutul la trecut. vii cu vii și lumânările să nu-și mai topească ceara pe figuri de piatră. disprețul cioplește toate chipurile fantomelor ce bântuie prezentul . aș fi vorbit de durere, dacă era cazul. aș fi vorbit de dor, dacă s-ar fi pus problema. Însă nu e cazul să îmi pun probleme. Rămâne clasic : nu văd capete de țară în imperiul meu mental.

locatara RC

locuiesc undeva departe
în cele câteva zile nemobilate
care fac parte din anexa restului meu de viață.

stau la parter
sau așa îmi place mie să zic,
deși am ieșit de câteva ori pe balcon
și lumea mi s-a părut la un hău distanță de mine.
cu toate astea ,
singurul meu rău e răul de joasă altitudine,
așa că nu îmi fac probleme decât
atunci când vecinii de deasupra se aruncă de la balconul lor,
iar eu trebuie să ies în fața blocului să mătur mizeria.


inhabitez, așadar, un imobil vag poziționat,
plătesc chirie pe metrul pătrat de aer inhalat
și îmi petrec timpul mutând obiecte imaginare prin casă.
nu am toate câte vreau, dar nu am nevoie de prea multe,
așa că mă consider un chiriaș avut.
îmi place să stau înauntru și să mă instalez pe picior de plecare.
nu știu când o să plec și de ce,
dar se va ivi ocazia.
nu am dat banii pe dulapuri, folosesc valizele pe post
de depozitare temporar-permanentă.


nu trăiesc de una singură,
am chiar parte de musafiri consecvenți,
vizitatori fideli și gură- cască, oameni de peste tot
și de peste nu știu când și până unde.
trecem cu toții dintr-o cameră într-alta,
lăsăm ușile deschise, alteori le blocăm în perete
și mă trezesc de multe ori închisă între patru necunoscuti
albi sau văruiți în culori.
atunci știu că sunt, de fapt, singură
și că trebuie să iau o decizie de comun acordul nimănui.


recent, m-am ales cu compania selectă a unui anumit
partener de discuții flotante și crime necomise.
stăm amândoi și gândim planuri de evacuare
pentru un potențial incendiu existențial.
ne facem tot felul de idei despre cum înauntru
e mai bine ca în afară.
am izolat zidurile, podelele și tavanul.
toate astea metafotermic,
adică stilul casei a devenit figură de stil
și împărțim o căldură de substrat.

aș putea spune că acum locuiesc și trăiesc
în același timp,
undeva departe,
în acel rest de zile anexate
iubirii de viață,

se mai ajunge și aici după o vreme

există ropote de ploaie
ropote de aplauze
și ropote de inimă.

iar inima mea e toată un ropot
de picături care se aplaudă
și sparg cerul.
gravitația e doar o întârziere
a sufletului spre casă.

s-au scos aripile de înger la purtare,
fâlfâie raiul prin aer și moleculele de oxigen
sunt fiecare câte o poartă de intrare.
respirația e doar un proces de inhalare
a paradisului afrodisiac.

se simte neconvențional,
fără unități de măsură de comun acceptate.
eu pot să iubesc infinit
și el poate să mă iubească de acolo înainte;

ea poate să se întoarcă înapoi și să mai adauge
un drum până la capătul universului.
ei pot să parcurgă eternitatea în clipe
și eu să trec anii lumină cu o iubire bătrână
de veacuri de care nu s-a auzit încă.

se mai declară din când în când câte o stare
confuză, obtuză
în care nu poți distinge când unu cu unu fac doi
sau unu înseamnă din oficiu doi .
matematici dereglate, calcule invariabile.
se ajunge la același rezultat prin toate semnele
nerespectând regulile de operație.
se adună, se împarte, se înmulțește, se scade –
întregul e necondiționat același.
întregul suntem noi.

reamintire

Am prezervat o tristețe intraductibilă, pe care timpul n-o descurcă în niciun fel. Încă mi-e ciudă și încă mi-e groază. Încă îmi ard ochii și încă vreau să pun întrebări fără răspuns. Mă simt vinovată de viață, mă simt binecuvântată că pot încă să mor.Nu știu cum se împart zilele, dar știu sigur că nu direct proporțional cu inima omului. Nedreptățile nu se pot cuantifica în resemnări pe măsură.

 Răul făcut e un hău negru al durerii. S-au înghițit suflete, dar viscerele încă se răstălmăcesc în foame. Se devorează luminile din ochii îngerilor și ei continuă să își țină mâinile la sân. Și sânul e încă plin cu vipere...
Aievea, refrenul câte unei lacrimi vibrează pe câte un colț de cer. S-a pierit la datoria iubirii. S-au făcut victime pentru că lupta nu s-a ținut pe câmpul ei. Lumea nu ar trebui totuși să fie un câmp de bătaie. Lumea ar putea învăța să trăiască din frumos pentru că urâtul doare. Lumea ar putea să se învețe cu binele pentru că binele face,caută și găsește bine. Lumea asta face ce vrea și vrea să nu poată. Altă explicație nu există. Altfel am fi mult mai departe.

doar

Când ai pentru cine, ai și de ce!