de mult nu mai sunt cea care îmi sunt

un iris adormit pe jumătate șoptește că

asta sunt tot ce nu sunt.

un extaz periferic al simțurilor

mi-a amintit că nu se mai moare pe capete

pentru că nu mai sunt capete

nici măcar de drum

de țară.

de-asta, toată agitația asta de ordin sentimental

e incurabil urbană,

deci poluată pe alocuri cu o exagerare superficială.

timp perfid,

amintește unde trebuie uitat

și fixează uitări în locurile amintirilor.

o nulitate paradoxală numită viață

ne amenință cu semne de întrebare,

dar nu e sens aici,

nimeni nu-l vinde

și adevărurile se cumpără de la absolut
sau făcând jaf la drumul mare.
oricum ar fi, se poate intra în logică prin efracție,
un cetățean cinstit nu mai poate fi azi rațional.

îi văd cum își marchează teritoriul

și se apucă să se ridice din temelii în spațiul eternității.

sunt unele distanțe care cu cât devin mai mari,

cu atât fac destinațiile mai accesibile.

poate că e nevoie să crezi în basme

ca să treci marea cu sarea

și la final să râzi, să ai puterea să fii inutil.
să știi că nu ești decât un negru sub unghie,
un nimic  spânzurat de gâtul infinitului
și cerul ți-a făcut mătănii doar cu genunchiul broaștei.

facem dragoste făcând aluzii la dragoste,
dar e o agonie inconștientă.
trăim timpuri dilatate
în care iubirea a încetat să se mai multiplice.

22 iulie - am iubit cândva, iar acum îmi permit să fiu romantică

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
înseamnă c-ai respirat iubirea
și dacă ai respirat iubire,
ai trăit iubire
și ți-a curs prin vene o viață întreagă
în doar câteva momente,
întotdeauna prea puține
...
dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
și ți-ai hrănit fiecare celulă cu iubire
înseamnă că ai transferat fără să știi
fericire din țesut în țesut
și ai crescut mai mare
și mai bun
și mai plin
cu fiecare moleculă de aer inhalat.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci toate respirațiile tale tăiate,
respirații buclucașe,

nostime,
înfundate
sau molcome,
nărăvașe,
ticluite din dragoste

n-au mai fost o povară pentru adevăratul plămân,
iar el a fost bucuros să-și vadă bronhiolele umflate de râs.

dacă ți-ai folosit vreodată inima pe post de plămân
atunci trebuie ca întreaga lume s-o fi confundat cu aerul
și aerul cu iubire
și iubirea cu posibilitatea de a nu mai muri niciodată.
ai inhalat nemurire cumva, fără să știi.
dacă doar măcar o dată ai respirat cu inima
și chiar dacă ți-ar rămâne toată viața de folosit plămânul
ca plămîn
și inima
ca inimă,
vei putea muri oricând liniștit
știind că nu poți muri niciodată.

fără gânduri secunde

Se vorbește prea mult în jurul meu despre păreri de rău și regrete. E foarte suspect să te prezinți impecabil la întâlnirea cu trecutul, de asta oamenilor le place să-și șifoneze sufletul pe margini cu câte o amărăciune persistentă. Le place să creadă că lucrurile puteau sta altfel și că neapărat ar fi putut sta chiar mai bine, dacă și cu parcă s-ar fi plimbat cu un iaht și nu cu o barcă. E necesară o anumită iluzie și voluptate întrezărită din confruntarea cu alegerile pe care le facem : ne dăm singuri bătaie de inimă cu fel și fel de ipoteze despre ceea ce ar fi putut să însemne idealul. Nu există însă decizii perfecte. Suntem fix acolo unde am considerat la un moment dat că putem ajunge. Lipsește un curaj pentru a accepta ceea ce suntem și ceea ce putem deveni de la următoarea alegere înainte.

De cele mai multe ori ceea ce lăsăm în spate rămâne în beznă. E natural să umbrim ceea ce trece pentru a lumina drumul care ni se deschide. Întunericul memoriei rămâne uneori indescifrabil și nu se arde gazul de pomană sentimentală pentru a sonda în amintirile care nu ne lasă să trăim pentru că la finalul unei dereticări de arhivă mentală nu îți poți da seama cine pe cine a exploatat : tu timpul sau timpul pe tine.

Ca să rămân împăcată cu mine îmi repet cât mai des cât de nepricepută aș fi să trăiesc fără de pielea mea pentru că înăuntrul acestor ziduri ridicate de acest corp, mi-am construit singură o cetate privată a fericirii și am aruncat mereu punți către zare, astfel că pot să-mi cuceresc oricând fărâma de cer doar punându-mi sufletul să traverseze lumea din afară.

Iubesc ceea ce am făcut să se întâmple, iar o iubire adevărată nu poate fi niciodată desființată de regret.

caliente

Să mi se aducă aminte că vara nu are gust de umeri goi.
Am uitat cum se probează soarele, cum se asortează diminețile cu culoarea mercurului din termometru și cum se sare peste bălțile fanteziste din asfalt. Sunt în anotimpul ăsta mai acasă ca acasă și mă regăsesc bolnavă de-o stângăcie cu care nu mi-a mai fost dat să conviețuiesc. Nu știu cu ce nu mă potrivesc, poate cu timpul ăsta pentru care nu mi-am făurit niciun scop.


Mi s-au bronzat nedumeririle. Cred că mi s-au luat câteva straturi de piele odată cu toate dubiile pe care le-am scos din ecuație. Nu se hidratează inima cu multă apă, poate doar cu o mare pe care anul ăsta o evit cu cele mai bune intenții. Dejunez cu bucurii mărunte și prânzesc în aromă de ceai și cafea. Seară mă mai gândesc să asezonez cu fructe. Nu aș mânca vara decât nopți albe pe pâine, iar ălea cumva să aibă gust de înghețată fierbinte.  Revin cu scenarii mai coapte acum. Am la îndemână clipe pe care să le fac memorabile și multe cămări atriale pe care încerc să le umplu. Bucuria  e bună la gust.

Răsună în mine vremuri mai calde și-am să-mi țin cuvintele pe aici.